Cînd eram mică, nunțile mă speriau, însă exercitau asupra mea o certă fascinație. Erau ritualurile care se păstrau cu religiozitate pe vremea aia și la care participam cu însuflețire, ca toată lumea din sat, eu și toată copilărimea, care umbla în cîrd după nădragii ălor mari, gata să își bage nasul unde nu avea niciun ceaun la fiert. Mai întîi era împodobitul porții cu brad și flori, la care ne dădeam și noi, copiii, ghes pe lîngă ficiorii care tocmeau poarta de sărbătoare. Pentru ziua nunții, umpleam gălețile cele mai bune din casă cu apă limpede, peste care presăram flori rupte din curte, pe care le așezam în calea mirilor, cînd ieșeau cununați de la biserică. Nuntașii aruncau acolo bani, care rămîneau pe fundul ud al găleții după ce scurgeam în șanț apa înflorată. Eu nu aveam voie să pun găleată, mama zicea că e rușinos, așa că mă uitam cu jind, de pe margine. Participam și eu cu fengshuiul floral la gălețile altor copii, ca să nu mă simt lăsată pe dinafară din ritual. Îmi trecea repede ciuda, că fugeam la poartă la Brăneanca și la Magdus neni, unde se încingea hora miresei, în colb și soare arzător, de se făcea praf rochia fericitei pe poale, pînă sus. Mă înspăimînta foarte furatul mirelui, care se producea subit, în mijlocul dansului, cînd ficiorii care decuseară împodobiseră poarta, luau proaspătul însurățel pe sus, pe brațe, și se repezeau cu el și cu noi după ei, în curte la Magdus neni, unde se isca gura rece a unei fîntîni cu ghizd, foarte adînci. Și cît ai spune mire, îl puneau pe găleată și îl scoborau în puț, la răcoare. Găleata de tablă era rezistentă, încinsă cu doi drugi de fier, la fel și lanțul cu care era legată și de care se ținea însurățelul, dar eu tot tremuram de frica lui, să nu cadă, să nu se rupă, să nu se înece. Și în timp ce mirele stătea pe fundul fîntînii, deasupra luciul oțelit al apei, nuntașii negociau recuperarea lui și aducerea la suprafață. După cîteva minute de învoială, doi bărbați vînjoși prindeau să învîrtă roata, iar tînărul mire era readus la lumină cu scrîșnet de lanț.
Pe mine mă speria obiceiul ăsta, eram mereu cu inima purice, că o să pierdem pînă la urmă un mire și se face din nuntă-nmormîntare. Înainte de asta, mă mai înspăimînta luatul miresei de acasă, care se înfăptuia din mai multe încercări, după ce mirele, tot el, sărmanul, se trezea ba cu o mătură frumos împodobită, ba cu o babă zbîrcită cu voal. Și așa am decis eu de mică copilă că nu vreau să mă mărit așa niciodată.
Așa că nu am visat nicicînd să mă fac mireasă. Nu m-am visat în rochii dalbe, iar în timp am reușit să prind oroare de nunți, în genere, la care mă duc numai dacă nu se poate altfel. Și cum eu nu am făcut nuntă din cele, nu am obligații. Ce cuvînt oribil, obligație! Care desemnează exact ce se întîmplă azi.
Fac parte dintre cei pentru care nunta nu este eveniment esențial în viață. Văd femei care vorbesc ani după despre nunta lor ca despre cel mai important lucru care li s-a întîmplat și își pun poze cu ele mirese de profil deși între timp sunt în divorț. O femeie nu ar trebui să fie marcată așa de tare de propria nuntă. Suntem mai mult decît mirese și neveste. Astea sunt roluri.
Azi nu mă mai sperie ritualurile nunților, ci inutilitatea lor. Una din două căsnicii se desfac, dar asta nu împiedică lumea să se căsătorească isteric, cu rochii kitschoase și coafuri ireale, care schimbă complet fizionomia miresei și o fac să semene mai mult cu maică-sa, decît cu sineșul natural. Mă sperie tot efortul depus, cu cîte un an înainte, pentru o zi în care oricum te bat pantofii, te strînge corsetul, arăți ca o gheișă vopsită și apoi scursă de transpirație, ți se dezlipesc genele și unghiile false, ești pozată, dansată, chinuită, furată și dusă în te miri ce crîșmă, apoi răscumpărată pe o sticlă de whiskey ieftin, totul ca să ai cîteva fotografii retușate în fotoșop pe care să le fluturi victorioasă cinșpe ani de la nuntă încolo. Eu cred în lucrurile simple, așa că toată fandoseala asta sclipicioasă mă sperie de moarte. Dacă ne iubim, ne căsătorim cu cîțiva oameni dragi alături, cărora să le pese de-adevă și să se bucure pentru noi, nu cu o șleahtă de îmbrăcați în costume și strangulați de cravate care înjură strepezit că au fost obligați să vină și să burdușească plicul, în vreme ce se consolează bînd tot de pe masă, măcar să facă pagubă dacă tot dau un ban.
Mă sperie toate felurile de mîncare, care vin una după alta, ca o compensație pentru faptul că, la final, ești obligat să umfli plicul. Mă sperie ținutele nuntașilor, mă sperie lăutarii și muzica proastă, fotografiile cu mireasa în palmă și dansul pinguinului. Mă sperie și obiceiurile mai noi, de fițe, cu lecțiile de dans ca să execuți un vals chinuit – lecțiile de dans sunt în regulă, dar nu e în regulă să le iei doar ca să dai bine la nuntă -, nunțile cu temă, rochiile înzorzonate de mii de euro pe care le porți o singură dată. Mă sperie tot kitschul violent, gălăgios, care țipă de la mese. La naiba, mă sperie nunțile și tot ce nu e simplu pe lumea asta. Cred că sunt defectă. Sigur sunt defectă. Asocială. Nebună. Nu îmi place alcoolul, nu-mi plac adunările, oamenii beți, petrecerile cu multă lume, rochiile sclipicioase, machiajul strident, coafurile de nașă, muzica ce se obișnuiește la nunți. Știu că mulți fac nunți ca să fie fericiți părinții, dar eu tot nu văd de ce aș pune un asemenea circ în scenă ca să fie mama fericită, în timp ce eu sunt nefericită. Sigur, sunt și nunți de bun-simț, dar alea sunt puține și nu arată așa. Oricum, nu îmi amintesc să fi auzit în ultimii ani pe cineva să spună: am o nuntă luna asta, abia aștept să merg, ci doar: trebuie să merg la o nuntă.
Și mă mai sperie să văd femei care rîd de nunțile altora, dar sfîrșesc prin a face exact la fel, ba chiar mai ridicol, mai împopoțonat, cu mai multe voaluri, briz-brizuri, perle, paiete și volane, cu freză mai barocă, cu machiaj mai suprarealist, căci toți suntem foarte critici cu alții, iar cînd vine vorba de noi, ne chierdem bulendrele, vorba bunică-mii și ne lasă baltă orice simț al penibilului.
Nu, eu nu am făcut nuntă, deși poate mama și-ar fi dorit. Nu m-am îmbrăcat mireasă, nu am tocmit restaurant și muzică, nu am făcut poză în mîna mirelui. Să nu îmi spuneți că de aia nu au ținut mariajele mele!!!