După un weekend în care Brașovul a mustit de concerte și oameni, mai ales oameni foarte tineri, la vîrsta adolescenței și care s-a încheiat cu un concert Paraziții, am tras niște concluzii.
Absolut toți adolescenții, începînd cu ăia de 12-13 ani, fumează și beau. În cazul acesta, bere. În cazul în care adolescentul pe care îl aveți în dotare stă legat de calorifer sub supraveghere strictă, puteți răsufla liniștiți, al vostru nu e ca cei 4465 de tineri pe care i-am văzut bînd și fumînd weekendul ăsta mai la vedere sau mai ascunși.
Fumatul rămîne la fel de cool în capul celor mai juveni, precum era pe vremea noastră, maică. La fel și bătutul. Cu cît mai cruzi, cu atît mai obstinant fumează și beau, semn că sunt mari și își permit gesturi de oameni mari. Aștept ziua în care fumatul și băutul te vor face atît de un-cool încît să devii indezirabil de parcă ai purta un BTS.
Părinții habar nu au care e treaba cu copiii lor, ce fac, ce marcă de țigări fumează sau ce marcă de bere beau, ce gîndesc, ce muzică ascultă și în genere cine sunt. Și că nu s-a schimbat mai nimic de pe vremea cînd eram noi mici. Prăpastia dintre generații e la fel de adîncă, negarea la fel de mare, deși citim de ne spargem cărți de parenting cool și ne place să credem că suntem părinți mai buni decît am avut noi. Nț. Nu suntem. Cărțile de parenting ne ajută să decidem dacă alăptăm pînă la 2 sau 6 ani și să încercăm să ne creștem sugarii și todlerii mai bine. La vîrsta adolescenței ne pierdem, scăpăm frîiele, intrăm în panică, negăm, îi îndepărtăm de noi, ei se ascund, noi preferăm să credem că ai noștri nu și așa mai departe. Uităm complet că am fost și noi ca ei și că, șoc și groază, ne doream și făceam EXACT aceleași lucruri. Fumam ascunși pe unde puteam, ne renegam și disprețuiam părinții, ne era cel mai adesea rușine cu ei, controlul lor ne făcea să murim de jenă și să ne ieșim din minți de furie, ne doream să fim validați de gașcă, de fata sau băiatul care ne plăceau, etc. Cînd detectăm la copiii noștri aceleași comportamente ne lovește amnezia și ne simțim ofensați, jigniți, răniți în orgoliile proprii, cam cum se simțeau părinții noștri, probabil.
Ieri cînd m-a sunat fie-mea să mă întrebe dacă sunt și eu la concert și nu cumva să mă duc la ea dacă o văd, că o fac de rușine, o să creadă prietenii ei că a venit cu mama, am simțit cum mă încălzesc de nervi, în primă instanță. Ce copil nerecunoscător, am gîndit, dar imediat mi-am amintit că crăpam de rușine dacă apăreau ai mei undeva unde eram cu prietenii. Fie-mii nu îi e rușine cu mine însă îi e rușine de ideea că ar putea părea controlată. Așa că m-am calmat și mi-am văzut de treabă. La un moment dat, am văzut în mulțimea de puști care dansau și știau pe de rost toate piesele paraziților (iar printre ei unul de vreo 8 ani în cîrcă la ta-su care urla din toți bojocii: cred că ți-a vorbit mă-ta despre mine, pe ritm) o fată foarte frumoasă, iar la a doua privire, mi-am dat seama că era fie-mea. Și am stat așa, departe, și am privit-o cum dansa și cînta, cît era de frumoasă și mi-am dat două palme imaginare. Mi-am amintit de adolescența mea, cum furam țigările scumpe aduse de tata din Irak din vitrină, cum m-a prins tata fumînd la liceu și alte asemenea episoade și mi-am promis să nu mai uit și să nu mai fac pe ofensata cînd fetele mele fac la fel cum făceam și eu cînd eram ca ele, doar pentru că am cam îmbătrînit, am uitat și sunt plină de spaime părințești, la fel cum erau ai mei.
E nasol că nu ne cunoaștem copiii. Majoritatea sunt niște tipi foarte mișto. Cu propriile lor gînduri, cu propriile concluzii despre viață, cu umor, treji la minte, proaspeți, nonconformiști. Cam cum eram și noi la vîrsta lor, cînd credeam că putem schimba lumea. Numai că am ajuns niște adulți frustrați și semănînd izbitor cu părinții noștri, ăia cu care juram că nu o să ajungem să semănăm niciodată. Și așa cum habar nu aveau ei ce e cu noi, ce ne mînă la luptă, tot așa habar nu avem noi cine sunt cu adevărat copiii noștri, nu masca mincinoasă pe care și-o pun cînd intră în casă. Și e păcat.