M-au întrebat și pe mine cînd eram mică ce vreau să mă fac cînd o să fiu mare. Nu știam ce să răspund. Mai degrabă aș fi știut ce nu o să mă fac niciodată. Doctoriță. Judecător. Orice meserie care presupune să răspunzi de viața, destinul, libertatea sau moartea altcuiva.
Și azi continuu să simt că nu aș putea niciodată să practic vreuna din meseriile astea. Toate au responsabilități prea mari asupra vieții altor oameni, responsabilitate pe care nu mi-aș putea-o asuma vreodată. Sunt un om prea mic, prea insignifiant. Doctorii salvează vieți dar și pierd vieți. La cum mă știu, un singur pacient care să moară din neputința sau nepriceperea mea ar fi capătul. Tot așa, nu aș putea ține în mîna mea libertatea altcuiva. Mai ales într-o țară unde există atîta presiune asupra justiției și unde șansele să rămîi drept sunt minimale.
Mi-aduc aminte cît de ciudat m-am simțit atunci cînd niște oameni au fost mutați disciplinar și chiar dați afară din cauza unui reportaj pe care l-am făcut la Pro. Atunci cînd l-am făcut, am crezut că fac bine. Că e corect așa.
Erau niște milițieni care se dedulciseră la alcool și mocangeală pe la crîșmele din comuna unde activau. Moacșa, Covasna, mai exact. Primeam des telefoane la redacție cum că tovarășii milițieni, în fiecare după-masă, cu uniforma pe ei, făceau turul birturilor din zonă unde cereau să bea gratis, amenințîndu-i pe patroni să facă să fie bine ca să nu le fie rău. Un fel de taxă de protecție, se practică încă, și la sat, și la oraș. Oamenii erau exasperați și ne cereau să intervenim, să facem ceva. Era vremea cînd preteveul era o forță și devenise sinonim cu televiziunea, articulat, iar cetățeanul de rînd ne cerea ajutorul atunci cînd nimic altceva nu mergea. Le-am explicat oamenilor din Moacșa că nu avem ce face decît dacă îi filmăm pe milițieni făcînd ceea ce ne povesteau ei și că ar face bine să ne cheme atunci.
Era o zi de toamnă, pe la patru, cînd am primit telefon că cinstiții milițieni – niște oameni care se cinstesc toată ziua așa se cheamă, nu? – sunt în pelerinaj pe la crîșmele din comună. Ne-am urcat în mașină – eu, operatorul și șoferul – și am plecat val-vîrtej la Moacșa. I-am găsit pe „oamenii legii” – doamne, ce silă îmi e de sintagma asta- clișeu, de cîte ori am scris-o și citit-o! – bînd o țuiculiță la o cîrciumioară nu la șosea, ci pe marginea lacului. Ne-am așezat, gen turiști, la o masă, am pus camera spre ei, i-am dat drumul cu dezinvoltură. Milițienii turnau pahar după pahar pe gît. La un moment dat, unul care venea de la baie, s-a împiedicat și era să cadă grămadă peste masă. Noi filmam.
Se prinseseră, nu se prinseseră că eram de la televiziune și că eram acolo pentru ei? Nu aș putea spune, căci au turnat în ei de parcă erau reîncarnarea lui Diogene. Cert e că ceva le-a dat lor cu rest, și nu era nota, că atunci cînd au plecat nu s-au obosit să achite nimic, devreme ce au trimis un borac mic să ne înțepe cauciucurile. Numai că șoferul nostru era un tip vigilent. Milițienii nu erau cu mașina instituției lor, ci cu a altei instituții de stat din Covasna, condusă de un șofer de acolo, afumat bine și el. S-au urcat clătinat în ea. Noi, după ei.
Acum, văzînd că „turiștii” îi urmăresc, ce s-au gîndit milițienii? Să fugă, să scape. Așa că i-au dat motorului de l-au julit. La un moment dat, îi filmam, din mers, depășind pe linii duble continue cu 180 la oră. Cînd au cotit într-un sat și au continuat să meargă cu viteza aia sau aproximativ prin colb, gîște, babe și copii mici, i-am zis șoferului să încetinească și să-i lase în plata Domnului, să nu provoace vreo nenorocire, că nu mi-aș fi iertat-o. S-au dus. Între timp, sunasem la șeful poliției județului să îi povestesc ce isprăvi fac suptalternii lui și să îi cer un punct de vedere asupra situației. Omul, îngrijorat, nu de ce făcuseră ei, ci de ce filmaserăm noi, a zis că trimite un echipaj, să verifice situația.
Ne întîlnim cu duba trimisă de la județ, le arătăm pe unde o luaseră fugarii și decidem împreună să ne întoarcem în Moacșa, să-i așteptăm pe milițieni la post. Și, cum veneam agale către poliția comunală, ei în față, noi în spate, deodată duba trage pe dreapta și doi ofițeri se precipită. Ce se întîmplase? Milițienii bețivi – prostan să fii, noroc să n-ai – care coborîseră din mașina cu care plecaseră din birt și ieșiseră la iamănene la șosea, s-au nimerit să le facă semn taman superiorilor lor, veniți să vadă de ce beau în timpul serviciului și apoi fug cu 180 la oră prin localitățile învecinate. Cel puțin una din dorințe le-a fost îndeplinită: mașina a oprit și i-a luat.
La post, circ mare. Înăuntru, unul din cei trei milițieni, sufla în etilotest, afară, ceilalți doi, suflau în fiolele din dotare, să vadă, se-nverzește sau nu, cînd le-o veni vremea și lor la etilotest. Noi, cu camera, înăuntru. Polițistul se opintea, sufla cam pe lături, dădea greș. O dată, de nouă ori, de douăzeci și patru de ori. Nu exagerez. Ofițerii mai aveau un pic și-l plesneau, dar nu puteau cu noi de față. Măi omule, îți bați joc de noi? Nimic, tot pe lîngă sufla. Pînă la urmă, ca să evite o omucidere, a suflat bine. Alcoolemie de comă.
Desigur, știrea a fost montată și împachetată așa cum se face la Pro, difuzată în prime time, nu a fost loc de întors. În funcție de alcoolemii, de fișa postului, de program, funcții, cei trei au fost fie dați afară, fie mutați disciplinar, fie retrogradați. Conducerea inspectoratului județean a trebuit să ia măsuri. Pe mine mă opreau prietenii mei, polițiștii din Brașov și îmi băteau obrazul că din cauza mea au pățit ăia groaznicul. Firește, niciunuia nu îi trecea prin cap că nu din cauza mea, ci a lor, că dacă nu ar fi abuzat de statutul lor și și-ar fi văzut de treaba lor de milițian, nu s-ar fi petrecut niciunele din cele narate mai sus. Cert este că, după ce am rîs de ispravă și de știre, a doua zi cînd s-au luat măsurile, m-am simțit vinovată și apăsată și nu am uitat povestea nicicum. Nici azi nu știu cum să mă situez față de întîmplarea asta.
Nu mai fac demult știri care să poată schimba viața oamenilor în acest fel. Am mai făcut din cele care îi ajută pe oameni care au nevoie de ajutor. Iar ca scriitoare, nu îmi rămîne să sper că nu am cum le schimba viețile celor care mă citesc decît, eventual, în bine.