Nu e niciun secret, am spus-o și o voi repeta: am în jur oameni extrem de apropiați, pe care îi iubesc enorm, oameni funcționali și minunați, care sunt gay. Cunosc foarte mulți, pe unii îi știți și voi, dar habar nu aveți despre ei că sunt gay. Unii dintre ei sunt chiar copilul vostru, fratele vostru, colegul de muncă, prietena așa-zis bună. Eu știu, fiindcă cu mine au curajul să fie sinceri, presupunînd corect că nu îi voi judeca. Așa că vin spre mine, în moduri diferite, și îmi povestesc durerile lor. Ție s-ar putea să nu îți spună niciodată, fiindcă în capul tău sunt cutii, și stereotipuri, și preconcepții, vei trăi o minciună care îți e confortabilă, nu îi vei cunoaște cu adevărat niciodată. Fiindcă nu ești curios să îi cunoști, nu te interesează cine sunt ei cu adevărat, deși le ești părinte, soră, prieten, preferi să decizi dinainte cum sunt și să ții cu dinții de adevărul tău care nu îți pune probleme prea mari.
Iau foarte personal homofobia, așadar. Cînd spui că sunt deviați și bolnavi, spui asta despre oameni foarte apropiați mie, așa că în secunda aia orice tip de relație am avea va înceta. Nu vreau astfel de oameni în jurul meu, nici măcar virtual.
De cîteva zile, duc niște lupte inutile, intru în cele mai sterile discuții cu putință, cu speranța stupidă că cineva va asculta și își va pune măcar o întrebare. Greșesc. Știu dinainte că greșesc, dar mă gîndesc la toate sufletele alea chinuite și neacceptate și mă sfîșie neputința.
Circulă niște filmulețe pe net despre părinți care le-au pus copiilor lor la dispoziție haine și jucării considerate pentru genul opus și despre care am citit sute de comentarii că ar încuraja travesti-ul și homosexualitatea. Ce e haios e că discuțiile astea au loc mereu cînd e vorba de băieței îmbrăcați în culori și haine “de fetițe”, nu și invers. Fiindcă adevărul e că toți ne îmbrăcăm fetițele cu pantaloni și culori pe care societatea le consideră predilect masculine. Și nimeni nu sare de cur în sus cînd vede o fetiță îmbrăcată în marinar, aia nu e travesti, un băiat în roz e însă încurajat să fie gay și travesti. Și totul face parte dintr-o conspirație mondială, care vrea să ne facă pe toți gay.
Redau, cu copy-paste, comentarii no comment la un astfel de filmuleț, aici era ceva de neimaginat, o mamă (cu pierce) care, atentă fiind la propriul copil, care era atras de lucruri de fetițe, l-a lăsat și încurajat, îi dă voie să folosească machiaj, peruci, haine de fetițe (are vreo 10 ani copilul, susține că el se simte fată, este probabil unul dintre multe cazuri de transgender, un subiect complet tabu pentru noi). Practic, în opinia gospodinei românce, copilul trebuia să fie forțat să fie băiat, eventual exorcizat, ce știe el ce simte, știm noi mai bine. Iar asta îmi amintește despre un caz extrem de tragic al unui băiat care a fost renegat de părinți după ce au aflat că era gay, hărțuit de ei pînă la limita în care singura soluție pe care a găsit-o a fost să se sinucidă.
Doamnă: Imi pare atat de rau pentru lumea in care cresc copiii nostri. Toate minoritatile vor drepturi si vor sa li se recunoasca deviatiile ca fiind normale. Eu una nu sunt de acord ca asa te nasti, ci deviatiile incep sa apara incurajate de diverse persoane sau experiente. Doamna din filmulet chiar este mandra ca fiul ei are probleme de comportament. Fimiu are aproape varsta copilului respectiv si nici macar nu stie ce e ala travestit, asa ca alegerile de acest gen la aceasta varsta sunt ale parintilor, nu ale copiilor.
Altă doamnă: De altfel, inelul/cercelul ce-o fi din nasul mamei clar denota inclinarile ei/familiei… De altfel, nu prea mai exista majoritate. Totul e atat de segregat (este rezultatul aberatiei numite political corectness, impinsa la absurd: nu te poti apara de discriminarea pozitiva!) Piesele unui mare puzzle global se aranjeaza incetisor. Alienarea omului de valorile care l-au facut sa ajunga unde a ajuns este manevrata cu dibacie de departe si de foarte sus.
Așa zis psiholog care se laudă că a absolvit șefă de promoție o facultate europeană (cu cont fals): Extrem de trist. Imi pare rau de acest copil. A nu iti accepta genul este o problema, nicidecum ceva ce trebuie sa devina glorificat. Mama acestui baietel e inumana. Si mai grav este ca media incurajeaza puternic promovarea acestor deviatii, prezentandu-le ca fiind normalitate. De ce? !
Doamnă: Din cate stiu eu, homosexualitatea era boala care se studia si trata. Asta cu femeie in corp de barbat nu exista, nu s a nascut nimeni asa, a ajuns asa. Dar a sarit minoritatea in sus, ca sa fim toleranti si sa ii privim ca normali, in loc sa se trateze... Mie una mi se par la fel ca pedofilii, zoofilii si toate celelalte boli.
Pentru cei care vor să înțeleagă mai multe despre transgenderi, o carte formidabilă este Middlesex, de Jeffrey Eugenides, premiată cu Pullitzer, Orlando al Virginiei Woolf sau mult mai cunoscuta Daneza, de David Ebershoff, după care s-a făcut și celebrul film cu Eddie Redmayne și Alicia Vikander (una dintre actrițele mele preferate).
Nu mă voi apuca să înșir acum istoria homosexualității, din nou. Am văzut un filmuleț foarte mișto la Ted Talks, al unui tată doctor, care, după ce a aflat că fiul e gay, a studiat fenomenul și vine cu una dintre cele mai mișto și pertinente teorii, las un link la finalul acestui articol, în speranța că îl vor urmări niște oameni. Omul mai spune acolo și același lucru pe care îl tot zic de multă vreme, că a fi homosexual nu este despre felul în care fac oamenii ăia sex. Ci despre a fi împreună cu cineva, despre a trăi, a împărți bucurii și tristeți, despre a avea pe cineva lîngă tine, o dorință comună absolut tuturor oamenilor. De ce nu ne punem problema sexului la cuplurile heterosexuale, care uneori prezintă “deviații sexuale” mult mai mari decît un banal cuplu gay, dar cînd vine vorba despre homosexualitate automat ne gîndim cum și-o trag? La cuplurile hetero, dragostea e cu fluturi în stomac, cu asfințituri romantice, cu vacanțe exotice, îmbătrînit împreună, la homosexuali e despre cum fac sex anal.
Mă frapează, însă (și nu de azi, de ieri) lipsa de curiozitate a românului. Și frica irațională de tot ce nu poate cuprinde cu creierul lui setat să gîndească în stereotipii. Pentru cei mai mulți, lucrurile nu pot fi altfel decît știu ei că sunt. Băieții se îmbracă în albastru și maro, fetițele în roz, băieții se joacă cu mașinuțe și fotbal, fetele cu aragazul și păpuși, cînd cresc trebuie să se căsătorească cu oameni de sex opus, să facă copii, să meargă în concedii la all-inclusive unde să mănînce cît mai mult și să nu părăsească incinta, dacă e piscină și mîncare și băutură, ce rost are să și vezi locurile unde te duci, să cumpere mașini, case, să se laude cu toate astea pe FB. Orice iese din tiparele astea e deviație, e inacceptabil.
De-a lungul celor 20 de ani de cînd sunt mamă, în casa mea s-au perindat cîrduri întregi de copii și adolescenți. Am stat cu ei de vorbă, i-am ascultat cînd nimeni nu avea chef să o facă, le-am dat sfaturi cînd mi le-au cerut, le-am spus o vorbă bună, i-am încurajat. De cînd scriu public, mi-au scris sute de tineri și adolescenți. Fete care au rămas însărcinate la 17 ani și au fost izgonite din casă, adolescenți gay care se ascundeau de părinți și de toată lumea, fete părăsite de iubiți sau bătute de părinți, am discutat despre sex, despre riscuri. Mi-am educat fetele să fie atente la ele și la ceilalți, le-am explicat despre răni și emoții, despre ce se află în spatele reacțiilor și acțiunilor lor și ale celor cu care interacționează, cu speranța că vor înțelege lucrurile mai în profunzime și nu vor judeca. Sunt încă tinere, au asprimile vîrstei, însă atîta vreme cît vin să-mi spună sau să mă întrebe lucruri pe care niciunul dintre prietenii lor nu au curaj să le discute cu propriii părinți, ba își aduc și prietenii să vorbească cu mine, ceva bun tot am făcut. Nu sunt mama perfecta, departe de mine. Sunt, însă, o mamă și o prietenă curioasă. Mă interesează cine sunt copiii mei cu adevărat. Nu mă ascund în negare, preferînd să-mi imaginez că fetele mele sunt așa și pe dincolo, nu cine sunt, ci proiecția mea despre ele, le observ și ascult cu curiozitate. Sunt oameni fascinanți și aș pierde eu enorm dacă le-aș aplica niște imagini presetate, în loc să aflu cine sunt realmente.
În anii ăștia, eu am știut cine din găștile lor și-a început viața sexuală și cu cine, cine a fumat iarbă, cine a devenit dependent de iarbă, cine iubește oameni de același sex. Părinții lor, nu. Părinții lor dorm bine noaptea, căci și-au clădit o iluzie desprinsă de realitate, în care copiii lor nu fac așa ceva, nu înjură, nu chiulesc, nu fac sex, nu iau droguri, nu sunt homosexuali. Iar copiii lor au învățat să mintă, să se ascundă, să disimuleze, să joace un rol care să-i mulțumească, să le spună ce vor să audă. Fiindcă știu că dacă le-ar spune adevărul, viața le-ar deveni calvar. Fiindcă au auzit în casă că cei care fac asta sunt deviați, neacceptați, sunt judecați, condamnați și răstigniți, fiindcă știu că nu ar găsi înțelegere. Și învață să supraviețuiască mințind, jucînd roluri, ducînd o viață dublă. Care sunt șansele ca astfel de copii să ajungă adulți funcționali, onești, deschiși, asumați? Degeaba i-am îndrumat pe fiecare în parte să discute deschis cu proprii părinți, răspunsurile au fost: tu nu o știi pe mama/nu îl știi pe tata, vrei să mă arunce afară din casă? Părinți care fac parte din aceeași generație cu mine… Care, la rîndul lor, s-au ascuns de proprii părinți, au învățat că respect față de genitori înseamnă să minți, să te prefaci, să nu fii cine ești. Care, deși s-au apucat de fumat în adolescență, nici azi nu fumează de față cu propriii părinți, “din respect”, preferînd să mintă și să se prefacă, deși ambele tabere știu adevărul. Părinți care sunt tratați și azi, deși au 40 de ani, ca niște mucoși de către propriii părinți, nu ca niște adulți care pot face propriile alegeri, și care-și tratează copiii la fel la rîndu-le.
Ce am văzut eu la copiii ăștia? Durere, foarte multă durere. Care se va preface în răni de respingere, de exemplu. Și, mai departe, în mecanisme de apărare care îi vor împiedica să fie fericiți. Funcționali.
Mă întreb care e frica din spatele orbirii intenționate a părintelui care refuză să-și vadă odrasla așa cum e. Hai să ne imaginăm că tu, părinte, ai un copil homosexual, coșmarul vieții tale. E tot copilul tău, hrănit la sîn, pe care l-ai strîns în brațe cu iubire cînd a gîngurit, cînd a spus prima oară mama, cu care te-ai jucat. Se va transforma tot în om, ca și tine și restul oamenilor de pe pămînt. Va avea nevoie tot de iubire, de prieteni, de un job, de o poziție socială, de acceptare, de validare. Nu va iubi un om de sex opus, ci un om de același sex cu el, care va avea și el suflet, creier, dureri, temeri, dorințe și nevoi. Va suferi, va lupta, va iubi, o va lua de la capăt, exact ca și tine. Ce te sperie? Ți-e teamă că dacă ai un copil gay asta te face un părinte imperfect, că alții au putut face normali și tu nu ai fost în stare? Că vei fi judecat? Ce e normalitatea? Mă uit în jur și văd numai adulți stricați, heterosexuali psihopați și abuzatori sau abuzați, dependenți și codependenți, depresivi sau anxioși, toți trecînd drept normali. Normalitatea asta, vasăzică, e ceva foarte lax. Statisticile spun că doar 3 din 10.000 de relații sunt fericite și funcționale, restul sunt chin. 3/10.000 înseamnă aproape zero, practic. Viața asta, și pentru heterosexuali și pentru homosexuali, e tot o luptă nesfîrșită, cu dezamăgiri și mici bucurii, indiferent ce orientare sexuală are copilul tău, va trebui să treacă prin tot ce trece fiecare dintre noi. De ce să nu-l accepți și să-i fii alături, mai ales dacă știi că oricum îi va fi mai greu să supraviețuiască și să fie acceptat, fiindcă e diferit? De ce anume te temi cînd te ia groaza că ai putea avea un copil gay?
Las, așa cum ziceam, asta aici, poate te va ajuta.
http://www.newnownext.com/homosexuality-ted-talk-james-o-keefe/11/2016/