În vremurile cînd comunicarea se făcea cu predilecție prin viu grai, față în față sau la telefonul cu fise, oamenii păreau mai inteligenți. Era mai greu să te prinzi că Gigel e făcut grămadă, mai ales dacă era modelul mai introvertuț și mai mult asculta decît vorbea. De cînd cu Facebook, WhatsApp sau sms-ul, însă, eu stau continuu cu gura căscată de uimire și deliciu. Toată lumea are dezlegare la scris, iar scrisul e cu schepsis în limba română. Îți trebuie fie un simț teribil al limbii, la pachet cu învățat pe bune în gimnaziu gramatica, fie un creier analitic, cum au cei care se pricep la matematică, nu e cazul meu, pe care nu am reușit să îi prind niciodată pe picior greșit pentru că au învățat gramatică logic, așa cum învață matematica. Așadar, filologii autentici și matematicienii, femei sau bărbați, sunt beton la limba română, cel puțin ăia pe care îi știu eu. De altfel, în timpurile astea, așa de puțină lume scrie corect românește că am ajuns să îmi fie destul să văd 3 statusuri sau comentarii scrise impecabil pentru ca omul să își capete respectul meu. Îmi amintesc că aveam un amorez, băiat deștept altfel, care credea că astăzi se scrie azităzi și îmi răspundea la emailuri cu o dezinvoltură de inginer care mă umplea de frustrare. Cînd am rîs, cu drag, de el, omul mi-a zis că lui așa îi părea firesc să se scrie și nici nu și-a pus vreodată problema că ar putea fi altfel, doar rădăcina cuvîntului e azi, nu? Iar asta l-a absolvit cumva de vină, căci și fie-mii cînd era mică îi părea natural ca singularul de la oameni să fie oamen, un oamen, doi oameni, iar pe mine mă înduioșa atît de tare că nu am corectat-o niciodată, ba chiar am încetățenit exprimarea, la fel cum am făcut cu multe alte lucruri minunate pe care le-au spus, cum ar fi că băieții au codiță precum cățeii, doar că o poartă în față, așa că puței codiță i-a rămas numele iar eu am stat și m-am minunat o vreme cum de nu mă gîndisem niciodată la asta. Dar despre gingășiile astea în alt episod.
Cel mai greu mi se pare să înjuri în scris în limba asta a noastră. E nedrept, dacă stai să te gîndești, băgatul și scosul condițional cer atîta efort de gîndire și numărat de cratime că mai bine o lași baltă. E și un test excelent de limbă, de altfel. Cu ceva ani în urmă, eram editor de jurnale și lucram cu un producător absolut dement, (Castore, pupa-te-aș!) cu care rîdeam atît de mult încît și azi mă mir că nu am intrat niciodată în direct (prezentam și ceva jurnale iar el stătea în regie și în casca mea) prăbușită pe pupitru și cu lacrimi în ochi, căci se ocupa să mă facă să hăhăi ca o oaie nebună și în timpul jurnalelor, cît rula știrea, de abia reușeam să mă adun și să mă recompun cînd trebuia să intru eu cu o față serioasă și să le dau oamenilor, vorba Paraziților, veștile rele pe care le aduc întotdeauna femeile. Din fericire, nu erau jurnale cu morți și răniți, așa că pînă la urmă o scoteam la capăt. În perioada aia, în redacție ne ajungeau zilnic fătuci de la filologie dornice să se facă jurnaliste și care credeau că din a treia zi de practică ajung direct pe sticlă, iar din a patra, hai, a cincea, la București în prime-time, unde o să le vadă și o să se îndrăgostească de ele un fotbalist celebru sau măcar un afacerist din top Forbes. Eu cînd le vedeam intrînd și prezentîndu-se drept studente, absolvente sau masterande la Filologie, mă ascundeam după monitor să rîd în voie și le lăsam pe mîna producătorului meu. Care le explica, cu o față absolut serioasă și oficială, că trebuie mai întîi să dea un test de limbă, că așa e în jurnalism, trebuie să stăpînești perfect limba româna. Cam aici îmi scăpa primul hohot de rîs, căci amîndoi puteam număra pe degetele de la mîini și ne rămîneau inelarele libere, oamenii pe care îi întîlniserăm în presă care să stăpînească perfect limba română. De altfel, eu trimiteam săptămînal circulare în redacție cu greșelile pe care le găseam în textele care îmi ajungeau pe mînă și mă certam cu ei la sînge, deși unii, să mă ierte Dumnezeu, aveau nu una, ci două patalamale la îndemînă. Asta nu îi împiedica să îmi împartă cu generozitate cratime și i-uri, mai bine să este decît să ne lipsește, cine știe la ce mi-ar fi trebuit și să am pe ce pune mîna la repezeală. Așadar, zicea omul, luați o foaie de hîrtie și scrieți, mă interesează cum se scrie, legat sau dezlegat. Fătucile se conformau, eu mă prăbușeam de pe scaun în spatele monitorului știind ce urmează, și cum stăteau ele atente, ăsta începea, scrieți : fute-te-aș. Fetele scăpau pixul din mînă, eu mă scăpam pe mine de rîs, iar el, pe același ton serios, nu e glumă, scrieți și le mai dicta cîteva asemenea condiționale. Fetele se codeau ce se codeau, dar pînă la urmă scriau, gîndindu-se probabil că e mai bine să înjure în scris la interviu decît să se dezbrace. Vă mărturisesc cu mîna pe inimă că nu a rămas în urma lor niciodată vreo foicică pe care să fi fost scris corect ce le dictase omul, motiv pentru care alintătura cea mai dragă între noi, cunoscătorii testelor pe care dădeau aspirantele, a rămas pînă în ziua de azi fute-te-aș! cu întrebarea firească: legat sau dezlegat?
De-a lungul timpului, dar mai ales în ultima vreme, am primit tot felul de propuneri și invitații în scris. Eu să fiu bărbat și să vreau să mă propun uneia, m-aș gîndi foarte serios dacă nu cumva am sărită siguranța la limba română. Că altfel risc ca orice scriu să fie perceput drept futeteaș, legat.