Bistro-ul era gol la ora aia îngînată. M-am așezat, ca de obicei, la masa de la geam. Prietena mea întîrzia sau eu ajunsesem mai devreme. Nu conta, îmi plăcea liniștea care îmi picura în cap. Mesele goale de jur împrejur. Doar la masa de lîngă mine mai era un cuplu care tăcea. Iar sus, la nefumători, o băbuță distinsă și îmbrăcată colorat, bea vin în pahar cu picior cu nepotul ei. Mi-a plăcut scena aia, cu totul, era foarte rotundă și caldă. Mă uitam la ea ca la o fotografie color și îi studiam detaliile: eșarfa și unghiile bătrînei doamne, eleganța cu care ținea paharul de vin, ochii vii ai nepotului, firescul cu care discutau. În momentul ăla mi-ar fi plăcut ca toate bunicile din lume să arate și să se poarte așa, să fie undeva în oraș, într-o cîrciumioară cochetă, bînd un pahar de vin cu nepoții lor.
Mi-am comandat un ceai și mi-am aprins o țigară subțire și mentolată. Deși nu fumez decît rar, am mereu un pachet în geantă, pentru ocaziile cînd ies în oraș. În timp ce trăgeam fumul în piept, mi-am dat seama că fata de la masa de lîngă mine plîngea. Suspine mici, înghițite, tăiau aerul și mi se așezau în urechi. M-am întors puțin să-i observ pe cei doi. El avea ochelari cu rame negre și cămașă Burberry. Stătea drept, cu un aer suficient. Ea, prăbușită peste masă, suspinînd încet, iar pe scaunul de lîngă ea, o geantă ieftină, de vinilin. Apoi el a început să vorbească. Trei replici mai tîrziu, am scos agenda să notez, ca să pot reproduce fidel cele văzute și auzite.
– Toți îți spunem să te lași de fumat, nu înțelegi că îți vrem binele? Nu există așa ceva că nu poți, e spre binele tău. Treaba ta, eu nu îți impun nimic, dar e foarte nasol ce faci!
Dă din picior nervos. Ea continuă să plîngă. Își ține capul în mîini. El reia, cu un ton mai ridicat, tot mai tare.
– Eu ți-am zis, doar, tre să ai un pic de voință, ce mama dracului, nu vezi că nimeni nu e de acord cu ce faci? Acum plîngi, de ce faci scene aici? Ești o proastă, după ce că nu ești în stare să le lași dracului de țigări, mai faci și scene…
Ea replică ceva pe ton scăzut și plîngăreț. Nu aud ce spune, dar e evident că se explică, e rugătoare. Mă enervez, mă ridic și merg la baie. Trec pe lîngă ei și mă izbește iar poziția ei obedientă. De oriunde aș privi, mi-e clar care sunt rolurile acolo. Bărbatul e disprețuitor, scîrbit, superior. El are bani, ea e la cheremul lui. Îmi vine să mă duc să o iau de mînă și să-i spun că nu trebuie să stea acolo, că poate și merită mai mult. Că ea crede poate că îi va oferi o viață mai bună, dar că nicio poșetă scumpă din lume nu merită să te lași tratată așa. Că umilința doare mai tare ca foamea sau rușinea de a nu avea haine de firmă. Am văzut de multe ori în jur. Cînd mă întorc la locul meu, el pare că s-a mai înmuiat. Ea e în continuare tristă, cu capul în mîini, privirea pierdută. Știu exact cum se simte, cît de neînțeleasă și obidită. Cum ar vrea să se ridice și să plece, dar e țintuită pe scaunul ăla, cu călăul ei rînjind disprețuitor pe partea cealaltă a mesei.
– Bine, te duc pe banii mei la terapie din aia și o să reușești, dar trebuie să te lași că eu nu te mai vreau așa… Nu mai plînge, hai că mă duc să îți iau țigări! Fata protestează slab, dă să-l țină pe scaun, el se smulge și iese. Îl văd trecînd pe lîngă geamul unde stau și iau notițe în Moleskine-ul turcoaz. În același timp, intră prietena mea. Mă găsește scriind de zor, foarte atentă în jur. Înțelege ce fac și rîde încet. În bistro năvălește Burberry, cu un pachet de țigări pe care îl aruncă triumfător pe masă, fetii. Ea e inertă. El desface pachetul, în timp ce ea se opune iar, anemic. Îi pune o țigară în gură, i-o aprinde, cu gestul că îi face o mare favoare. E fericit, radiază, simte prin toți porii ce individ special și superior e, cîtă înțelegere are pentru jumătatea lui proastă și slabă în fața viciilor. Dar lasă că se ocupă el de ea, o dezbară el de toate obiceiurile proaste. Ea fumează cu aerul că nu a respirat de cîteva minute și se uită la el cu ochi umezi, de vițică, contraplonjat, căci el e sus, iar ea, e jos.
Mă gîndesc la toate femeile care privesc contraplonjat la bărbații lor. Și mă doare. La toate femeile care nu pot alege pentru sine: chiar dacă alegerea lor e proastă, au dreptul la ea. Au dreptul să decidă pentru ele însele, să nu fie mînate ca vitele de la spate, să nu fie condiționate, să nu fie obligate și disprețuite pentru cine sunt. Prinse în lațul perfid al nesiguranței și fricii.
Închid caietul, cu un gest amar. Prietena mea rîde:
– O să se facă liber trei mese de jur împrejur cînd te așezi tu, nu o să mai aibă curaj nimeni să stea aproape de tine, de frică să nu scrii despre ei…
Eu ridic din umeri. Așa sunt eu, atentă la tot. Fiecare întîmplare e o lecție.