În urmă cu un an am scris aici despre homofobie. Îmi mențin părerile. Ba chiar le întăresc, căci de atunci pînă astăzi am cunoscut o mulțime de gay, bărbați și femei, oameni extraordinari, inteligenți, culți, mai normali decît mulți dintre heterosexualii pe care îi știu. Dar nu despre homosexualitate vreau să vorbesc azi, ci despre felul în care noi, heterosexualii care facem copii – unii dintre ei homosexuali – știm să îi creștem și educăm.
Mi se trage de la un comentariu scris de o doamnă cum că ea își iubește necondiționat copilul, dar să nu fie gay. Și stau așa, tîmpă, și mă întreb cum e necondiționatul ăsta condiționat. Și mă întreabă dacă eu îmi doresc pentru copiii mei să fie gay. Sau să fugă cu un terorist islamist. De parcă are vreo importanță ce îmi doresc eu pentru copiii mei. De parcă asta e treaba mea de mamă, să îmi doresc chestii pentru copiii mei. Cum să fie, pe cine să iubească, cum să se îmbrace. De parcă treaba mea de mamă nu e să îmi sprijin și ajut și iubesc copiii ORICE ar alege să facă sau fie.
Există un singur răspuns la întrebarea de mai sus: eu îmi doresc ca fetele mele să fie fericite. Orice ar însemna asta. Dacă a fi fericite înseamnă să iubească o femeie, un musulman, să aibă grijă de copii bolnavi de SIDA în Africa, să lupte pe front în Afghanistan etc., eu le voi sprijini și iubi la fel de mult. Sigur că le voi expune riscurile la care s-ar supune dacă ar îngriji bolnavi de SIDA sau ar merge pe front, sigur că m-aș îngrijora dacă alegerile lor ar implica riscuri, DAR nu aș practica șantajul emoțional, terorismul psihologic ca să le influențez alegerile.
Sigur, veți spune, unii ați spus deja, dar dacă aleg să se drogheze? Sau să fie teroriste islamiste? Tot așa vei spune, că le susții? Fiindcă așa știm noi să comparăm cireșele cu avocado. Păi, dacă ar alege un comportament autodistructiv, ar trebui să mă caut bine de tot pe mine, căci un copil care face așa ceva are o mare durere ascunsă, care vine din copilărie. Copiii educați cu dragoste, libertate, susținere necondiționată de vreun dar nu ajung să se autodistrugă. Dar dacă totuși o fac, tot cu dragoste și susținere necondiționată se rezolvă problemele.
Și da, din nefericire am prieteni gay care au fost alungați din casă de părinții lor pe motiv că ei i-au născut normali. Care au relații de ani întregi cu un partener de același sex dar se ascund pentru că părinții lor nu pot accepta așa ceva. Oameni teribil de faini și teribil de triști. Care nu se pot duce acasă de mînă cu omul pe care îl iubesc și cu care își împart existența uneori mai normal decît mulți dintre noi, ăștilalți, pentru că părinții lor nu îi pot accepta așa cum sunt.
Mă tot mir ca proasta, venind dintr-o generație de copii neacceptați de părinți din motive mult mai puțin spinoase decît orientarea sexuală, cum am ajuns să fim părinți intoleranți la rîndul nostru. Cunosc mulțime de oameni care au devenit doctori că așa au vrut mamele și tații lor, deși și-ar fi dorit să fie aviatori, pianiști, pictori sau ingineri. Care nu s-au căsătorit cu cine au iubit, că s-a opus familia. Care nu sunt în stare să divorțeze, deși au patruj de ani, fiindcă și-ar distruge părinții. Care nu au curaj să își ducă iubita cu copil acasă, că mama nu ar suporta gîndul și așa mai departe. Suntem, generația mea, în zdrobitoarea majoritate, niște ciuntiți de comportamentele distructive ale părinților noștri, de educația tradiționalistă de tipul eu te-am făcut, eu te omor, de medii viciate și viciante, produse cu defecte nu de fabricație ci de educație. Și ne încăpățînăm să perpetuăm modelul ăsta viciat și la copiii noștri. Nu reușim să înțelegem nicicum că odraslele noastre nu ne aparțin, nu sunt proprietăți, bunuri, ale căror destinații le stabilim noi, ci ființe prin ele însele, capabile de alegeri proprii. Și că treaba noastră (privilegiul nostru!) este aceea de a a-i ghida, ajuta, înțelege și mai presus de toate, a-i iubi exact așa cum sunt – că noi i-am adus pe lume, noi îi formăm.
O să scriu despre asta pînă o să obosesc. Și voi continua să îmi susțin copiii pînă la capăt, în toate alegerile lor. Iar asta nu e o afirmație apriori, fără să știu ce implică cu adevărat să faci asta, căci nu am copii mici ca să vorbesc inconștient. Ci în urma unor experiențe care ar fi făcut gura pungă altor părinți. Fie-mea cea mare, care vara asta devine majoră, a făcut deja o sumă de alegeri pe care le-am primit fără să mă clatin vreo clipă. Și așa voi continua să fac, căci ăsta e rolul meu, să o sprijin, accept și iubesc indiferent de ceea ce decide pentru sine. Dar asta presupune și să îți dai, ca părinte, o minimă silință să afli cine e copilul tău cu adevărat, ce își dorește, cum gîndește. În urmă cu puțină vreme am avut o discuție cu cea mică despre a spune întotdeauna adevărul, orice ar însemna asta. Și îmi spusese, șoptit, dar mama, poate nu-mi vine să-ți zic anumite chestii, ca să nu îți schimbi părerea despre mine. Și am privit-o în ochi și i-am repetat – și o voi face pînă mor – că nu există NIMIC din ce ar putea face sau spune care să-mi schimbe părerea despre ea, că e copilul meu și o voi iubi indiferent de alegerile sau faptele ei, că am încredere deplină în ea și că, chiar în cazul extrem și improbabil în care ar face ceva rău, eu tot acolo voi fi să o susțin și ajut și iubesc, cînd poate nimeni altcineva nu o va face. Iar asta e o treabă pe care o simt răzbătînd din toată ființa mea, nu e curent de parenting colportat de pe bloguri și de prin reviste pentru mame.