E dimineață, orașul dormitează dedesubt, sub o ceață lăptoasă, în timp ce eu urc cu autobuzul către Poiană. Am lăsat mașina jos, o să fie multă lume, locuri de parcare ioc. Îmi place să călătoresc cu autobuzul, să mă amestec printre oameni, să devin și mai nimeni, cumva. Stau cu capul – încins cu casca de protecție- lipit de geam. Merg cu spatele și asta aproape mă amuză, că seamănă cu ce mă ocup în perioada asta.
Mă mai doare în coșul pieptului, vag. Durerea aia difuză, estompată, care aseară era așa de ascuțită și sfîșietoare că îmi străpungea sternul. Ești o mamă de căcat, îmi răsună în cap, fără oprire. Și plînsul de pe străzile înghețate, hohotit, cînd orașul îmi devenise rană. Ești o mamă de căcat. Și o femeie la fel, îmi spun șoptit, cu lacrimile înnodîndu-se în gît. O iubită deplorabilă și părăsibilă. Una care mai are mult de lucrat la ea. Și o scriitoare mediocră. Felicitări. Ai reușit să fii. O ratată cu sclipici. Poleită toată.
Vine vreo zi în care te ierți pe bune? Pentru tot ce nu ai știut să faci? Să fii? Să taci? Dar ei, ceilalți, o să te ierte vreodată, pe bune? Copiii, mai ales.
Mă gîndesc că în tot rahatul ăsta, treaba e că nu am reușit să trec peste faptul că eu sunt mereu singură. Vulnerabilitatea asta de doi bani, de filme și romane proaste. Că nu am reușit să mă împac cu faptul că atunci cînd aș avea nevoie să mă țină cineva în brațe, ca aseară, nu e nimeni acolo, niciodată. Iar asta nu e destin, ghinion sau fatalitate. E pură prostie și ratare existențială. Și totul e doar marketing, oricum. Ți se bagă de mică în cap că trebuie să te măriți și să trăiești fericită pînă la adînci bătrîneți, dar tot rahatul ăsta că poți fi fericit doar în doi e doar o iluzie sinistră, o abatere siropoasă de la un scop gregar, primar, ăla de a procrea. De fapt, tre să îl găsești pe Făt neterminat și coaieless cu care să torni minumim un plod ca să duci scîrba asta de specie mai departe. Halal romantism. Marketing, marketing. Să aibă ce plînge poeții și muzicienii. Iar ei plîng, ah, cum mai plîng. Și se scriu balade, ode, romane, scenarii, piese, coloane sonore. Iar tu citești, asculți, vezi, cu nesaț. Ai mintea înfundată cu ele, ca un closet. Și așa îți intră în cap că nu poți fi complet decît dacă găsești pe unul care să te întregească. A naibii să fiu dacă văd pe vreunul întregit în jurul meu. Toată lumea e alienată și în suferință. Ne ducem dracului. Și o facem sperînd că îl vom găsi pe ăla care o să ne completeze. Iar eu, eu nu sunt cu un dram mai deșteaptă decît atît. Deși am învățat să mă bucur de atîtea lucruri singură, tot mă zgîndărește mizeria asta de senzație. Tot proastă făcută grămadă am rămas.
În Poiana Mică zăpada sclipește orbitor sub primele raze. Miliarde de cristale înghețate, exhibîndu-și strălucirea sub soarele orb și înșelător. Zăpada asta are nevoie de soare să lucească. Așa suntem și noi. Miliarde de tîmpiți în căutarea soarelui care să ne facă să sclipim.
Ajungem și mă bucur că ajungem, fluxul ăsta de gînduri e oribil și fatigante. Cobor împleticit din autobuz. În stație, un ochelarist mă întreabă, retoric și tîmp fericit: dumneavoastră sunteți Petronela, nu-i așa? V-am recunoscut! Dau din cap și fug spre pîrtie. Da, eu sunt ratata aia. Nu mai e nimeni ca mine de imbecil. Sunt ușor de recunoscut.
***
Zăpada e perfectă. Vremea e perfectă. Pîrtiile sunt perfecte. Placa alunecă perfect. Doar munții, de jur împrejur, îmi par meschini, descinsă din înălțimile Giganților, din văile lor splendide și ample, și îi privesc cu ușoară condescendență. Pățesc deseori și cu oameni, asta. Îmi par semeți și îi admir. Apoi iau distanță și cînd revin, îi văd în plinătatea micimii lor. Și încep să îi privesc cu condescendență. Nu îi mai plac, nu îi mai admir. Așa începe sfîrșitul.
Alunec sub un soare orbitor. Îmi amintesc, în vîrtejul alunecării, că obișnuiam să spunem, atunci cînd învățam să ne dăm, eu și niște prietene din altă viață, că snowboardul e mai mișto ca sexul. Între timp m-am răzgîndit: e la fel de mișto. Și mă dau tare, mă cronometrez la fiecare cursă. Mă opresc la cabană, puzderie de lume, ca la protest. Beau ceai cu rom și mănînc ștrudel cu mere (săsesc, adevărat) în cur pe zăpadă și cu soarele pe față. Dedesubt, pe Lupului curg schiorii. Nu recunosc oricum pe nimeni. Femeile au cască și ochelari, iar bărbații și-au lăsat toți bărbi, naiba mai știe cine sunt. Fii atent, am învățat un cuvînt nou, care îi desemnează pe ăștia: lumbersexuali. În fiecare gondolă cu care urc, cineva folosește decît fără negație, pînă îmi țîșnește sînge din urechi. Mi-aduc aminte de asistentul ăla din facultate, căruia îi atrăgeam atenția la fiecare seminar că nu se zice așa și el îmi spunea, ofuscat, că el e din sud și acolo e corect, așa se spune, de mă prăbușeam pe podea de rîs. Și ăștia sunt din sud, la ei e corect, crecă. Au venit la munte decît să facă cîteva coborîri, apoi pleacă la ei acasă, luînd poluarea de toate felurile cu ei. Sunt zile în care sunt mai mizantropă decît Schopenhauer și aș igieniza puțin, foarte puțin, aproape insesizabil, planeta.
PS: și aș începe cu mine.