Unul dintre adevărurile la care ale mele rîd tare este ăla că sunt mai bătrînă decît internetul. Fiindcă așa e. Sunt muuult mai bătrînă decît internetul. Practic, la aceeași vîrstă la care ele stau pe whatsapp, pe Facebook, pe Skype și comunică în timp real cu oricine pe planeta asta, eu vorbeam la telefonul vecinei, telefon cu disc, fix, prin centrală, cu iubitul, cu suave întreruperi din partea centralistei: alooo, satunoul, vorbiți? Well, vorbeam. Femeia, cu căștile pe urechi, asculta un pic, apoi comuta în altă parte. Mă fascinau centralistele, le priveam cînd mergeam la poștă cum făceau posibilă comunicarea între oameni băgînd fire în niște mufe, nu mă gîndeam că sunt pe cale de dispariție și că vor fi înlocuite de niște aparate mici, pe care le vom purta cu toții la noi continuu, chiar și cînd mergem la baie, aparate care ne vor controla existența într-o mai mare măsură decît reușim noi înșine.
Am întrebat-o pe fie-mea cum ar fi viața ei fără telefon. Să iasă din casă și să nu poată da un mesaj că ajunge mai tîrziu. A rîs de mine că de aia sunt eu punctuală, că nu am avut smartfon cînd eram mică.
În loc de sms, la școală, ne scriam bilețele. Nu era rău nici așa. Doar că aveai buzunarele pline de hîrtie.
Nu te stresau nici părinții atît, nu aveai celular să te sune toată ziua, unde ești, cu cine, ce faci, cînd vii, ai mîncat, te-ai îmbrăcat bine, nu ți-e cam cald, poate puțin frig, din douăzeci în douăzeci de minute. Plecai de acasă – asta dacă te lăsau, eu mai mult fugeam decît plecam și te mai vedeau cînd te întorceai, ca să te altoiască cum că ai întîrziat și ei au zis la zece să fii în casă.
N-aveai nici un follower pe Instagram, Twitter, FB, Tumblr, decît dacă te urmărea vreunul pe stradă. Ceea ce se putea întîmpla, la o adică, dar nu era de dorit. Dar dacă erai prost, era infinit mai greu de observat, dat fiind că nu erau rețele de socializare unde să-ți lăbărțezi prostia. Știau prietenii tăi cu care ieșeai la cico și atît.
Fie-mea a mică a decis că asta e cea mai rea dintre lumile posibile și că nu ar vrea să trăiască nicio secundă într-o astfel de dimensiune în care să nu ai opțiunea să-ți faci un selfie pe oră și în care să stai la cheremul unor fotografi cu film în aparat de să dureze cîteva ore pînă la cîteva zile să vezi dacă a ieșit poza bună, iar dacă a ieșit să nu ai unde o expune să vadă și restul de o mie de prieteni cît de miștoacă ești tu. Uite, așa arată iadul.
Iar eu, oricum aș lua-o, sunt o dinozaură care datează din preinternet.