Cîte cupluri care stau împreună pentru copii cunoști? Eu, o mulțime. Mama a stat cu tata pentru copii. Adică pentru mine și sor-mea. Crezi că am apreciat asta? Nu a fost zi să nu îmi fi dorit inversul. Eu însămi am stat cu tatăl bigudiului mic o bucată de vreme pentru copii. Pînă într-o zi cînd mi-am dat seama că nu asta e viața pe care mi-o doresc. Că nu asta e familia în care vreau să îmi cresc copiii. Că nu asta vreau să îi învăț și să le arăt copiilor mei că înseamnă o familie și o relație de cuplu. Doi oameni străini, care nu mai împart nici măcar același dormitor, care nu se strîng în brațe, care nu rîd, care nu se mai iubesc. Pentru copii.
Copilul vine pe lume tabula rasa. Modelele pe care i le imprimi, cu alea rămîne toată viața. Dacă sunt greșite, va fi un adult defect, disfuncțional, care se va repara numai cu terapie. Sau nu se va repara deloc.
Cînd am decis să divorțez, m-am temut. Nu aveam decît salariul și munca mea. Nimic altceva. Nu casă, nu mașină, nu bani în cont. Nimic. Sigur că am fost îngrozită că nu voi reuși. Dar am reușit. Am avut noroc de un bărbat inteligent și uman drept fost soț și tată al copiilor. În timp, am devenit cei mai buni prieteni. Cît au fost mici, am funcționat perfect ca părinți. Copiilor nu le-a lipsit tatăl, am găsit modul de a le fi alături, împreună, dar fără să mimăm o relație.
Copiii noștri nu sunt proști. Doar noi îi subestimăm. Iar ei se prefac că ne cred. Știu și simt cînd acasă părinții stau împreună pentru copii. Nu vor sacrificiul ăsta. Nu au ce face cu el. Îi împovărează. Copiii noștri nu vor să ne sacrificăm pentru ei. Eu nu mi-am dorit sacrificiul părinților mei, al mamei mele. Aș fi preferat ca ea să fi fost fericită. Dacă ar fi fost fericită, aș fi crescut și eu un adult un pic mai funcțional. Nu aș fi luptat cu mine atîția ani să ajung să fiu bine.
Le suntem datori copiilor noștri, dacă îi iubim, să fim bine. Să fim fericiți. Să încercăm, măcar. Fericirea e o responsabilitate individuală. Personală. Nu e nimeni de vină dacă nu îți iese, nu e nimeni altcineva de blamat decît tu însuți/însăți. Le suntem datori copiilor noștri să nu le aruncăm pe umeri povara sacrificiului nostru. Nimeni, dacă te iubește, nu te vrea îngenuncheat, nefericit, prins într-o viață care nu îți place, nici măcar (sau mai ales) copilul tău. Copiii empatizează. Nu există copii veseli și fericiți lîngă mame chinuite, triste, depresive, acre, amare, frustrate.
Dacă stai într-o relație care a murit demult, să știi că mirosul ei pestilențial de cadavru îl simt și copiii. Nu te iluziona că o faci pentru copii. O faci împotriva lor. Fiecare privire rece, fiecare înțepătură, fiecare răutate pe care o pasați între voi, amantlîcurile voastre, certurile, poate chiar scandalurile, toate le fac rău copiilor tăi. O să învețe că așa e normal. Că așa e familia – un loc înghețat, în care oamenii trăiesc în comun fiindcă nu au încotro, nu fiindcă așa își doresc. Pentru copii.
Nu ești Hristos să te sacrifici pentru cineva. Nu e ca și cum sacrificiul tău face vreun bine cuiva. Dimpotrivă. Face doar rău. Ție, partenerului tău, copiilor tăi. Să nu te miri dacă, la vremea cînd va crește, copilul tău va fi un adult nefericit, într-o relație disfuncțională. De la tine a învățat modelul, remember? Tu i-ai arătat că așa e bine, așa fac adulții, pe vremea cînd era doar un copil.
Imaginează-ți scena asta. Peste 20 de ani. Peste 30 de ani. Ești aproape de sfîrșitul vieții. Speranța de viață în România e mică, știu că știi. Și te întreabă copilul tău dacă ai fost fericit. Ce îi spui? Nu, nu am fost, dar am stat cu mă-ta (cu tac-tu) pentru tine. M-am chinuit și m-am sacrificat pentru tine. Aș fi putut pleca, să fiu fericit, dar am preferat să stau, să mă sacrific, pentru tine. Nu e așa că apreciezi, că asta te face să te simți mult mai bine, copilul meu?
Gîndește-te bine! Dacă ăsta ar fi răspunsul tău sincer, meriți o flegmă între ochi din partea copilului tău. Și apoi încă una, de la tine, în oglindă.
Felicitări! Ai reușit să ratezi cu brio existența asta. Poți muri liniștit acum. Oricum, ai trăit degeaba.