Există cărți care mă tulbură în adîncul ființei mele, readuc la suprafață dureri, gînduri, amintiri reprimate, îngenuncheate. Citisem într-un interviu al lui Pascal Bruckner – unul dintre autorii a căror operă am citit-o integral, ba unele cărți de mai multe ori, că i-a fost foarte greu să scrie asumat autobiografic în loc să se ascundă în spatele personajelor romanelor lui de ficțiune. Știam că mă va marca lectura, căci Fiul cel bun este o carte despre relația cu tatăl lui, un tată tiranic, nazist, crud, asemănător în multe feluri propriului meu tată. Am parcurs cartea cu noduri în gît. Pascal a așteptat 63 de ani și moartea tatălui lui ca să poată intra în haznaua aia. L-a iertat din oboseală, cum spune, pe bătrînul tiran, antisemit, xenofob, agresiv, căruia bătrînețea nu i-a adus decît un plus de amărăciune și răutate. Am eu o teorie, că, de fapt, nimic din ceea ce ne afectează esențial, în miezul ființei noastre, nu trece. Niciodată. Oricîtă terapie am face, oricîte cercuri și tipare am rupe, rămînem tributari traumelor noastre, pînă la capătul vieții. Niciodată durerea nu trece de tot, niciodată nu neușim să ne refacem pe noi înșine în felul în care am fi putut fi dacă un anume lucru nu s-ar fi întîmplat în viața noastră și ne-ar fi rupt ființa în două. Locul lipit se vede, crăpătura rămîne, oricît de bun ar fi adezivul. Suntem traumele noastre. Sau suma traumelor noastre și a alegerilor pe care le facem inconștient, în urma lor. Tot ce putem face e să ne uităm limpede la noi și să ne asumăm conștient.
Am subliniat cîteva pasaje pe care le-am simțit în rinichi.
Am zece ani. După o scurtă trecere în revistă a evenimentelor de peste zi, mă adresez lui Dumnezeu, Creatorului Atotputernic, cu o solicitare. Îi cer și Îl reneg dacă nu provoacă moartea tatii, pe cît posibil într-un accident de mașină.
– Doamne, Te las pe Tine să alegi în ce fel de accident, numai fă ca tata să moară! (…) Doamne, Dumnezeule, te rog scapă-ne de el și promit să fiu cuminte!
Pentru copil, tatăl este un uriaș care se micșorează pe măsură ce el crește. Ca mulți fii unici, visam ca, într-o zi, un bărbat elegant să bată la ușă și să se declare adevăratul meu părinte, scăpîndu-mă de familia mea. Visam să fiu răpit, mă imaginam de viță nobilă și doar eșuat din întîmplare în acel mediu, care nu corespundea aspirațiilor mele.
M-am apucat să scriu pentru a fi iubit, pentru a-mi răscumpăra păcatul de a exista.
A te revolta nu înseamnă nimic. Marea artă este să nu reproduci defectele celor pe care îi respingi. Orice contestare este, în egală măsură, retransmitere involuntară. (…) Prin urmare, tata mi-a transmis agresivitatea, calitate detestabilă în viața noastră de cu toate zilele dar fundamentală în meseria de intelectual, care este arta de a deschide polemici.
Neîndoielnic, răutatea conservă.
Dumnezeu așteptase mai bine de jumătate de veac pentru a-mi asculta rugile. Trebuie că fusese al naibii de distras în tot timpul ăsta. (…) N-aveam puterea să-l urăsc. L-am iertat din oboseală. Enumeram motive serioase pentru a nu-l detesta cu totul: pînă la urmă chiar m-ar fi putut omorî într-un acces de furie (…).
Ca regulă generală, este de preferat să nu ni se încrucișeze pașii cu cei ai autorilor pe care îi adulăm, fiindcă s-ar putea să riscăm un duș rece. A te mărgini la clasici de scapă de dubla povară a invidiei și decepției, întrucît contemporanul, oricît de mare ar fi el, tot om obișnuit se arată a fi, unul care își plătește impozitele, emite banalități și face guturai. Este ceva crud în admirație, fiindcă aceasta nu iartă niciun semn de slăbiciune. Drumul dintre adulare și detronare se scurtează teribil în clipa în care obiectul ales nu mai răspunde la așteptări.
Cărțile m-au salvat. De disperare, de prostie, de lașitate, de plictiseală. Marile texte ne ridică deasupra noastră, ne cresc la dimensiunile unei republici a spiritului.
O puteți lua de aici.
Și pentru că tot am povestit despre cărți și deseori sunt întrebată de recomandări, iată și o carte superbă de prozopoeme, cum le spune însuși autorul, Teoria Tăcerii lui Iulian Tănase.
11. Se poate tăcea cînd orice altceva este pierdut
Am fost un jucător de cuvinte împătimit. Un gambler lexical, să zicem. Noapte de noapte mi-am jucat cuvintele la cele mai faimoase cazinouri literare. Am cîștigat multe jocuri de cuvinte, mă îmbogățisem fără măsură, aveam mereu buzunarele doldora de cuvinte, pe care le împărțeam în stînga și-n dreapta, dăruindu-le oricui avea nevoie de ele. Am dus-o așa ani de zile pînă cînd, într-o zi, am început să pierd. Norocul își întorsese fața de la mine, cuvintele m-au părăsit unul după altul. În scurt timp, am rămas sărac lipit cuvîntului. Tăcerea e tot ce mi-a mai rămas prin buzunare.
Teoria Tăcerii, Iulian Tănase
O găsiți aici, tot cu reducere.