Stau cu microfonul într-o mînă și cu lumînarea în cealaltă, în curtea bisericii tale, Doamne. Plouă tare, mi-e foarte frig, am și puțină febră și mă doare capul și carnea mă doare. Dar Tu știi toate astea deja, fiindcă Tu ești Atoateștiutorul. Privesc vălătucii de abur care îmi ies din gură cînd respir, marea de umbrele ude, popii cîntînd pe nas, bătrînii închinîndu-se larg, pînă la pămîntul ud. Mă doare tot, într-un fel cosmic. Stau aplecată și udă și blasfemiez, Doamne, și nu îmi reprim gîndurile, fiindcă Tu le auzi, oricum. Așa că te întreb ce nevoie ai de circul ăsta, dacă te bucuri sau dacă ești trist cînd ne vezi așa, adunați laolaltă în jurul cîteunui slujbaș de-al Tău care își numără în gînd cîștigurile după spovedanii, în timp ce cu glas tare îți aduce laudă Ție. Tu, care ai dărîmat în templu tarabele negustorilor, ce simți cînd ne vezi așa? Cît de amară ți-e inima, Doamne, cînd ne vezi cu pălării și botine de lux, cu botox în meclă, așteptînd nerăbdător să se termine slujba să mergem în club sau acasă cu amantul? Cînd ne auzi batjocorindu-i în gînd pe ceilalți, judecîndu-i, disprețuindu-i? Cînd ne știi certați cu oameni dragi, cu inimile negre de ură și invidii? Ce nevoie ai, Doamne, de toate astea? Ești fericit că slujbașii tăi îți construiesc biserici pentru babe, dar nu te ridică în sufletele celor tineri? Îți plac jelaniile lor? Îți plac slujbele astea triste, îți place să ne știi temători și înfricoșați? Ce nevoie ai, Doamne, de toate astea? Pentru astea te-ai lăsat răstignit? Nu ai vrea, Doamne, să îți fie oamenii mai mult curați în suflet și porniri, mai mult aplecați spre ei înșiși decît aplecați în genunchi în fața unor icoane pictate? Îți face trebuință toată prosternarea asta de la cei care acum se închină, iar mai încolo dau un brînci vecinului de coada la paște că nu se grăbește?
Stau în curtea bisericii Tale, Doamne și mă doare Învierea Ta. Văd o gloată de oameni care nu Te iubesc și nu Te înțeleg, care nu se iubesc și nu se înțeleg. Și eu sunt ca ei, Doamne, nu sunt cu nimic mai bună, dar fix în momentul ăsta văd cu claritate blasfemiatoare că totul e un circ absolut, un teatru absurd, de ev mediu, că au rămas puțini care simt, înțeleg și iubesc, iar toți ceilalți vor doar să ajungă acasă să mănînce și bea, căci le-a zis preotul “bucurați-vă”, iar asta e singura bucurie pe care o știu și o au. Stau în curtea bisericii tale, Doamne, și te simt trist și plîngînd, îmi amintesc că de multe Învieri încoace tot plouă și poate că așa știi Tu să dori. Prea ai lăsat totul în mîna oamenilor, Doamne, prea au făcut ei legi în numele Tău, prea sunt setoși de putere și manipulare, prea i-ai lăsat de capul lor să te batjocorească pretinzînd că te slujesc.
Stau cu microfonul într-o mînă și cu lumînarea în cealaltă, în curtea bisericii Tale, Doamne, și totul îmi pare deșertăciune și mă mir că ei nu văd că nu de asta ne-ai trimis pe lume. Și mă tot udă lacrimile Tale și mă mir că ei nu simt. Și nu îmi reprim nimic din ce gîndesc și simt fiindcă Tu oricum știi, dar eu nu mă tem căci eu simt cum ești, îți simt doar milele și iubirea, nu și înfricoșarea. Și cred că ești tare singur, la Tine în cer, părăsit de oameni, de preoți și de îngeri, neînțeles și trist.
#