Scriam la roman, zău că scriam. Într-unele zile mult, altădată deloc. Nu am văzut-o venind. Mi-am dat seama cu puțină vreme în urmă că mă locuiește, că nu pot fugi nicăieri de ea. Și am zis să o smulg, să nu se amestece cu proza.
Am scris încontinuu, aproape. Peste tot. În mașină, la masă, pe plajă, noaptea, dimineața, în telefon, pe șervețele și coperțile interioare ale cărților pe care le citeam, am umplut de mîzgălituri două agende. Am scris mult de mînă. Am scris în jurul unor teme care mă obsedează, mai cu seamă.
E o carte cu adevărat îngrozitoare. Oribilă.
Are o copertă frumoasă, însă. Cînd am primit pictura de la Iulia Șchipu, la finalul festivalului, cartea asta nu exista. Diluviul nu se întîmplase. Doar cîteva furtuni mici de minte, nimic special. Am așezat-o în dormitor pe perete și m-am tot uitat la ea. Mi s-a părut că îmi seamănă cumva, ca aer mai ales. Mi s-a părut fragilă și tristă și singură și suspendată. Apoi am scris o carte de poezie despre asta.
Zilele astea va pleca la tipar, la exact un an de la ultima plecare de felul ăsta. La tîrg, va fi pe masă. Tot atunci, coincidență totală, se va juca și piesa de teatru la București, la Teatrul de Artă.
Dar romanul?, am fost întrebată deja. Romanul se scrie în ritmul lui. Va fi gata atunci cînd va fi gata. Nu plănuiam să public vreo carte anul ăsta, nu am o strategie de a scrie o carte sau două sau patru pe an. Scrisul e atunci cînd se întîmplă. Acum s-a întîmplat poezia.
E o carte mie, pentru mine. O carte îngrozitoare.
(asta nu e poezie, veți spune
așa e, aveți perfectă dreptate
e țipăt)