– Tata, asta e Petro!
– Doar seamănă, nu e ea! E cineva care seamănă cu ea…
– Ba ea e, nu vezi că arată ca ea!, se încăpățînează puștiul.
– Ți-am zis să nu mai vorbești cu străinii!
Copilul mă privește contrariat. Se uită apoi la taică-su, și mai confuz, apoi iar înapoi la mine.
– Ba e Petro!
Se apropie cu teamă.
– Auzi, pe tine cum te cheamă?
– Petronela… Nu mă mai ții minte, N.?
Blondul mic dă din cap. Mă mai ține minte. Doar l-am șters la cur și i-am dat să mănînce cu lingurița iaurt făcut de mine. I-am făcut baie și i-am uscat buclele cu foehnul al cărui zgomot îl speria și îl făcea să se agațe strîns de mine. L-am alintat și i-am spus rugăciunea și l-am ținut în brațe să adoarmă. L-am plimbat cu mașina. Totul, de nenumărate ori, pe vremea cînd era, practic, copilul meu vitreg, pe vremea cînd eram măritată cu tată-so și stătea la mine, cu noi. Și acum uite, stă la aceeași masă cu mine și ta-su și multă altă lume, că ne-am nimerit la evenimentul ăsta în crîșma din subsolul unde ta-su îl aduce zilnic, și nu știe ce să mai creadă. După ce am divorțat i-a fost dor de mine. A întrebat de mine. Ta-su i-a zis să nu mai întrebe, că am murit. Și el l-a crezut că am murit. Iar acum a dat ochii cu mine pentru a doua oară, sunt aici, la un pas de el.
– Tata, ba e Petro!
– Nu e, e un miraj, N.!, îi zice serios bărbatul cu ochi tulburi. Dacă cineva seamănă, nu înseamnă că chiar e, nu auzi? În seara asta nu ne mai jucăm Lego, am să îți explic chestii! Ți-am zis că Petro a murit! Te rog, nu mai vorbi cu străinii!
Tac. Mă umflă și rîsul, și plînsul. La cîțiva centimetri de mine cineva explică unui copil de cîțiva ani că eu nu sunt eu. E fuckin’ surrealist totul. Trebuie că așa se simt stafiile. Nici măcar nu am cum să mă apăr sau să demonstrez că sunt eu. Că nu ar ajuta pe nimeni. Copilul știe că sunt moartă, că așa i-a zis părintele lui în care are încredere. Și așa îi e destul de confuz totul și trăiește un prezent care va deveni amintire de tratat la terapie.
După ce pleacă cel mic și tatăl lui (întîmplător, al doilea meu fost soț – de balamuc – pentru o extrem de scurtă perioadă) prietenul meu de o viață rîde cu lacrimi. Amîndoi am decis că, oricît de trist ar fi totul, e totuși incredibil de ilar, iar singura scăpare e să rîdem de asta. Poate că sunt moartă. Poate că nici măcar nu sunt eu. Și dacă nu sunt eu, eu diseară cînd mă bag în pat cu mine, cu cine mă bag? Să am încredere să plec cu mine, dacă nu știu sigur că sunt eu? Și dacă sunt moartă, de ce scrie pe mîna mea vie?
– Tu îți dai seama unde s-a ajuns în 2015 și cît de razna e totul și cît de rău au înnebunit oamenii? Noi de-acum nu mai avem cum să ne plictisim vreodată! Și de ce ești nesimțită să arăți așa de bine pentru un cadavru?
Întinde paharul, ciocnește, prăbușit într-un hohot de rîs:
– Fă… Dumnezeu să te odihnească și să-ți fie țărîna ușoară!