Mă sperie certitudinile și oamenii care le dețin. Cu cît sunt mai turgescente, cu atît mă înspăimîntă mai tare. Întîlnesc tot mai mulți oameni mustind de certitudini.Oameni care știu, fără loc de dubiu, chestii. Care dețin adevăruri. Uneori îi invidiez. Dacă Socrate, care a trăit înainte de Hristos, știa că nu știe nimic, și nici asta sigur, cum reușim noi, într-o epocă în care ne-ar trebui cîteva zeci de vieți de lectură să acumulăm tot ce s-a scris, aflat, cercetat, gîndit, filosofat, într-o epocă în care suntem bombardați de informații care mai de care mai contradictorii, cum năibuța reușim să avem atîtea certitudini?
Certitudinile mi se par și foarte periculoase. Oamenii care le dețin devin adesea extremiști. Uitați-vă în jur. Aveți cel puțin un exemplu de vegan care vă bagă cancerul în ochi celor care mîncați carne și care știe că a găsit calea, articulat, o mamă care alăptează pînă își duce copilul la școală și care vă explică ce mame de căcat ați fost că nu ați avut lapte mai mult de cîteva luni și că nu există așa ceva, ați făcut voi ceva greșit, un habotnic care vă flutură credința lui în meclă și vă amenință cu focurile iadului și așa mai departe. În experiența mea, cu cît omul are mai multe certitudini, cu atît devine mai intolerant, mai extremist, mai agresiv. Cînd m-am lăsat de mîncat carne m-am înscris în niște grupuri de vegani de unde am ieșit mîncînd pămîntul. Atîta agresivitate și lipsă de toleranță arareaori am mai întîlnit. Intrați pe un grup de mame alăptătoarepînămergecopilulaliceușirenuțăsingurlațîță și ziceți că nu ați avut lapte decît 2-3-4 luni, să vedeți linșaj. Oamenii ăștia știu, dețin adevăruri și vor cu tot dinadinsul să vi le vîre pe gît. De curînd am pățit o chestie dementă, după ce am ieșit din spital am întîlnit un cunoscut, vegan înrăit, care mi-a zis rînjind: am auzit că ai stat în spital că ai mîncat carne, îmi pare rău, hăhăhă. Omul nu își putea stăpîni satisfacția, fiind din categoria celor care știu, fără dubiu, că mîncatul de carne te ucide. Practic îmi spunea, rîzîndu-mi în față, că foarte bine că mi s-a întîmplat asta, să îmi bag mințile în cap. Am fost o secundă năucită, m-am regrupat și m-am îndepărtat zîmbind.
Mai sunt cei care știu care e treaba cu tine, deși nu te cunosc. Zilele trecute am primit un comentariu la textul cu atacul de panică care m-a lăsat perplexă. Cineva care intra prima oară pe blogul meu decidea ce probleme psihice am, ce traume, de ce sunt o ființă neautentică, ce am de făcut ca să îmi trăiesc propria viață și nu pe cea impusă de alții și așa mai departe. Doamne, ce obositor mi s-a părut să văd că există oameni care știu sigur atîtea chestii despre cineva pe care nu l-au întîlnit sau citit niciodată. Vă dați seama ce fel de certitudini au despre ăia pe care apucă să îi cunoască…
Mie îmi place teribil să am dubii. Să pun întrebări, să am îndoieli, să chestionez orice. Să rîd și să ironizez totul. Începînd cu mine și terminînd cu Doamne- Doamne, nu neapărat în ordinea asta. Nu am nicio certitudine pe lumea asta, în afara a ceea ce simt față de copiii mei. În rest, totul e sub semnul îndoielii. Secunda în care ai început să știi și să nu te mai întrebi e capătul. Nu mai poți evolua, nu mai poți învăța, căci deja știi, nu e așa? Iar asta e moartea. Nu degeaba zicea Descartes că îndoiala te face să exiști.
Nicio mirare că în lumea asta, niște tipi care știu au aruncat în aer alți tipi care se îndoiau și rîdeau despre asta.