De cîte ori vine din țara arabă de unde lucrează, se oprește pe la mine prin oraș, în drumul spre casă, să bem un ceai care, de obicei, se tranformă în fresh. Este, de departe, omul cel mai interesant pe care l-am întîlnit vreodată. Cu limitele personale cele mai laxe, cel mai ușor de împins la maximum. Omul care poate sta treaz zile în șir, fără pic de somn. Omul care s-a lăsat otrăvit, în jungla columbiană, pentru a demonta un mit al locului care spune că cel care ingerează veninul unei broaște foarte otrăvitoare devine mașină de ucis. Omul care a mers încontinuu, pe jos, vreme de trei zile, pe ghețurile de la Polul Nord, ca să nu adoarmă și să moară din cauza hipotermiei. Omul care a fost luat ostatic de triburile din deșert, ținut captiv cu mitraliera ațintită asupra lui. Omul care mi-a fost sursă de inspirație de multe ori, cel care se trezește la 50 de grade, fără apă, și spune, fără urmă de ironie: încă o zi mișto de petrecut în Paradis!
De fiecare dată cînd ne vedem timpul e scurt de povești și el își propune să asculte mai mult și să vorbească mai puțin. Dar eu îl trag de limbă mereu; istorisirile lui sunt grozave. Într-o zi aș putea scrie o carte în jurul lui, într-atît mă fascinează felul în care e construit și funcționează, felul în care își împinge neîncetat limitele personale și așa întinse la un nivel insuportabil pentru un om normal. Îl suspectez că e un urmaș al Ubermensch-ului lui Nietzsche.
Are fața arsă de soare: abia a scăpat din deșert dintr-un conflict armat în care era cît pe aci să o mierlească. Nu are de ales: ăsta e jobul lui. „M-am surprins că mă gîndesc, vreme de două zile, cum ar fi mai bine să fiu omorît: prin înjunghiere sau împușcare? Sunt riscuri mari, în ambele cazuri, să nu te omoare, doar să te schilodească. Apoi mi-am zis, la dracu’ cu gîndurile astea.”
Îmi povestește despre lumea de acolo, iar eu ascult fascinată, ca și cum ar vorbi despre o lume extraterestră. „Le vezi parcate: Toyota, cămila, tancul, una lîngă alta”. Povestea curge despre copii kamikaze, pregătiți de foarte mici să ucidă și să se sinucidă în numele lui Allah. Despre femei, așijderea, folosite ca arme în războiul religios, sau arse pe față cu acid pentru că au îndrăznit să nu și-o acopere, despre femei ucise în piețe publice și pe treceri de pietoni. „Nu te mira sau îngrozi: și tu dacă ai fi trăit în timpul Inchiziției ai fi fost luată de pe stradă că ești prea slabă, îl ai pe dracul în tine și te ardeau pe rug. Dacă nu aș fi fost agnostic, ci creștin practicant, mi-ar fi fost imposibil să rezist în lumea asta, m-ar fi dărîmat pe interior tot ce văd. Așa, privesc cu luciditate și încerc să înțeleg. Așa sunt ei. Pe primul loc Allah, Mahomed, religia, pe locul doi cămila, pe trei familia, pe patru Kalashnikov-ul. Femeia undeva pe locul 7-8”.
Pe mine mă doare carnea doar ascultînd. Apoi îmi povestește ceva care îmi răstoarnă complet percepția asupra lucrurilor pe care și le doresc copiii mei. „Îmi zice șoferul meu: am dat 2000 de dolari pe o mitralieră mai ușoară, pentru fiu-meu. Că eu am trei Kalashnikoave dar nu le vrea pe alea. Păi cîți ani are fiu-tu, am întrebat. 10 ani și nu mai puteam amîna să îi iau, era foarte supărat că e singurul copil de pe stradă care nu are mitralieră!”
El pleacă în drumul lui iar eu rămîn, ca de fiecare dată, cu o mulțime de întrebări despre mine și lumea în care trăiesc.