– Auzi, da’ cu cine ai fost la film?
– Singură.
– Singură?!
– Aham.
– Petronela Rotar, cu 5000 de prieteni pe facebook și jdemii de falouări și toți tipii (și tipele!!!) ăia îndrăgostiți de tine, și ai fost seară de seară la film singură?
– Aham. Păi mie îmi place să merg la film singură!
– Doamneeee, ce ratată ești!
Și a rîs, cum rîde bigudiul ironic. Am rîs și eu cu ea. Eu sunt cea care le-am învățat să spună ceea ce cred, fără ocolișuri. Eram în mașină spre casă, o luasem de la prietena ei după ce ieșisem de la Ida, filmul polonez nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin și cea mai bună imagine (alb-negru), la cinematecă. Cinematecă unde, în ultima săptămînă am mai văzut alte 4 filme europene premiate. Singură. Și o să mai văd încă pe atît în următoarele zile. Tot singură. Sigur, la 14 ani, cînd socializarea, anturajul, prietenii, sunt coordonata cea mai importantă a vieții tale fragede, e greu să înțelegi de ce ar alege cineva să facă lucruri de unul singur. Uneori nici la 40 nu reușești.
Dar adevărul e că mie îmi place să petrec timp cu mine. Să fac lucruri la care țin foarte mult de una singură. Eu merg la schi, la alergat, la pedalat, la film, la teatru, la operă sau filarmonică singură. Uneori, deseori, și în vacanțe. Practic, nu există activitate pe care să îmi doresc să o fac și să mă oprească faptul că nu am cu cine. Fiindcă am, dacă asta îmi propun. Dar nu-mi propun. Nu cu tot dinadinsul. Prefer să fiu eu cu mine decît să am lîngă mine pe cineva care doar umple un spațiu sau scaun liber. E un (alt) compromis pe care nu îl fac.
Nu sunt de căinat. De compătimit. Dimpotrivă. A-ți fi suficient ție e semn de echilibru interior. Semn că centrul tău de echilibru se află în interiorul tău, nu în afara lui, la alții. Atunci cînd liniștea și fericirea ta depind de un altul – oricine ar fi acela – pericolul să îți fugă pămîntul de sub picioare e major. Nu spun că e rău să ai pe cineva lîngă tine. Și eu îmi doresc. Că nu sunt bordură, să nu am nevoie de afecțiune. Am. Dar nu de oricine, în orice condiții, oricum, numai să fie cineva acolo, să umple locul ăla gol. Nț. Și nu accept decît pe cineva care să fie și să poată ceea ce pot și eu. Iar eu am multe putințe.
Doar că, cu cît trece vremea, devin tot mai sceptică și mizantropă. Tot mai solitară. Umanitatea mă dezamăgește tot mai mult. Nu mai cred demult în finaluri fericite. Aș vrea să cred, pe cuvînt. Dar cu cît mă aplec mai mult asupra chestiunii, cu atît mă scîrbesc mai tare. Dragostea are termen de garanție. Nu suntem monogami, iar asta e tot mai evident în lumea postmodernă, unde ne căsătorim și divorțăm isteric, suntem părăsiți și părăsim, suntem cu toții nefericiți, deprimați, singuri. Iar singurătatea cea mai cumplită e aia în cuplu. Oamenii mimează căsnicii și relații, dar dacă ajungi să vorbești cu ei sincer, sunt cumplit de nefericiți și singuri. Neînțeleși și neiubiți de cei cu care împart perna. Alienați. Obosiți. Sătui. Odată ce trece îndrăgostirea, timpul acela vrăjit, totul se termină prost. Firește, cu mici excepții. Spun se termină, chiar dacă lucrurile continuă, chinuit, cu ei înstrăinați, nenorociți, mizerabili. Tot un final e și ăla, doar că uneori ține la nesfîrșit.
Mi-e tot mai limpede că totul se termină prost. Singura dragoste romantică e aia neîmplinită, iaca încă un truism! Dar și neîmplinirea asta tot un final de tot rahatul înseamnă. El sau ea pleacă, tu rămîi, suferi o vreme mai scurtă sau mai lungă, îi construiești un soclu, îl urci chinuit pe el și te închini restul vieții. Ce mizerie!
Chestia e că nimic nu e cu adevărat romantic, dacă stai să desfaci. Nevoia de a fi cu cineva e primară, instinctuală. Ne naștem cu ea, ne e înscrisă în gene. Dacă am fi programați să fim bine de capul nostru ar mai procrea naiba și s-ar duce de rîpă umanitatea, duce-s-ar! Monogamia e o glumă a istoriei și evoluției sociale: puiul de om e cel care are nevoie de cea mai multă îngrijire dintre toate animalele, 18 ani! Iar femeia a fost ținută la cratiță și scutec timp de milenii, în timp ce bărbatul era provider. Genitorii stăteau împreună timp îndelungat ca să poată crește puii care erau dependenți de ei. În zilele noastre, femeia e și provider. Se descurcă să își crească puii de una singură just fine. Bărbatul devine, în multe cazuri, cantitate neglijabilă. Donator de spermă. Sexul, eliberat de sub dominația religiei și a fricii unde a stat atîta amar de timp, și-a instaurat supremația.
Nici nu e de mirare că celula de bază a societății e tot mai bolnavă și șubredă și e pe cale să își dea obștescul sfîrșit. Iar noi, tot mai dezorientați și mai speriați, fără repere. Societatea lui Houellebecq, a neoumanilor, deposedată de orice fel de valori, e tot mai aproape. Cerul e tot mai gol de Dumnezeu.
Iar eu sunt doar un spectator. Singur în sală, cînd se sting luminile. Grăbit să iasă, atunci cînd se aprind.
Îmi prețuiesc singurătatea și timpul cu și pentru mine.
În urmă cu zece ani, cînd terapeuta m-a trimis în vacanță singură, am plecat plină de spaime. M-am întors încărcată, cu o lecție importantă la care învăț de atunci: să fiu bine cu mine. E o muncă a naibii de grea. Nu prea văd lume înhămată la jugul ăsta. Al cunoașterii și asumării de sine. Mai degrabă oameni prinși în caruselul uitării de sine cu orice mijloace. Și, oh, cîte mijloace ne pune la dispoziție epoca modernă. Avem tot ce ne trebuie ca să nu ne întoarcem către noi ci să ne îndepărtăm tot mai tare de sinele dureros. Alcool, sex, jocuri, droguri, rețele sociale, virtuale, televizor, showuri, can-can, totul la un click distanță de pe telefonul pe care îl avem cu noi tot timpul, ca nu cumva să rămînem singuri și să ne apuce disperarea. Sau diversele compulsii: sport excesiv, diete, moduri de viață extreme – doar alte forme social acceptate de fugă de sine. Îmi spunea prietena mea, un om foarte treaz și conștient de sine, că îi e tot mai greu, cu cît devine mai rotundă pe interior, să interacționeze cu ceilalți, să îi accepte în jur, să îi placă.
În situația asta, singurătatea asumată îmi pare singura opțiune.
Desigur, dacă va sări din vreun tufiș bărbatul care să mă poată pe mine, voi sta pe loc, nu voi fugi. Dar nici nu mă înghesuie nevoia de a-l vîna eu. Am lucruri mai bune de făcut cu timpul meu. De una singură.
Și, vorba lui Rox, nu sunt deloc o ratată. M-am dus la film cu cea mai mișto gagică pe care o cunosc.
PS: Nu am ales fotografia asta întîmplător. A fost făcută pe stradă, într-unul din multele mele momente de singurătate, de un cunoscut, vara trecută, fără ca eu să am habar. Așa arată o femeie singură. Nu e așa nasol, totuși, nu?