În ultima vreme am fost martora unor discuții, polemici sau certuri aprinse, atît offline cît și online, pe cîteva teme extra-fierbinți apărute pe tapetul public, fumatul în spațiile publice și bătutul/crescutul copiilor la români și norvegieni fiind doar două dintre ele. Și la fiecare dintre aceste discuții, mi-a sărit mereu în ochi că ceea ce ne lipsește ca argument, aproape întotdeauna, este firescul. Acel firesc care vine cu echilibru și rațiune. Și nu mă pot opri să observ cît de sterile devin toate discuțiile, cît de inutil agresive, cînd singurul lucru pe care îl avem de făcut e să ne întoarcem la firesc, la natural. La ce a lăsat Dumnezeu, natura sau cum vreți să spuneți datului primordial. Fiindcă, dincolo de felul în care a evoluat umanitatea, de beneficiile și ororile civilizației și tehnologiei, nevoile de bază sunt aceleași, la fel și mecanismele de funcționare, oricît ne-am străduit noi să le alterăm sau rafinăm. Și în 2016 trebuie să ne hrănim, să ne odihnim, să avem adăpost, la fel ca cum avea nevoie omul de Cro-Magnon, diferența stă doar în cum facem asta, ce alternative ne-am creat ca să satisfacem aceste nevoi. Nu mai stăm în peșteri ci în zgîrie-nori, dar nevoia de bază e aceeași. La fel naștem, la fel defecăm, la fel căutăm afecțiunea și protecția, secolul 21 nu a adus cu el putința de a naște remote, de exemplu. Doar am reușit să ne încurcăm atît de tare în alternative, să creăm atîtea mijloace de a ne deturna atenția de la lucrurile esențiale, încît nu mai știm ce e cu adevărat important, cu ce drepturi ne naștem și ce drepturi dobîndim, ce e firesc, în natura lucrurilor să facem și ce nu.
Unu: fumatul. Nu ne naștem fumători și nu este nici un drept pe care îl dobîndim ulterior, așa cum este dreptul de a studia și a avea șansa la o carieră, de exemplu. Fumatul este un viciu, chiar dacă vreme de muuulți ani nu a fost considerat așa și nu s-a știut cît de nociv este. Dar iată că știința a ajuns într-un loc unde poate măsura exact care sunt pagubele pe care le face. În mod absolut straniu, fumătorul simte că i se ia un drept, atunci cînd este interzis fumatul în locuri publice unde el încalcă flagrant un drept al nefumătorului: acela de nu fi expus unei substanțe care – este dovedit – îl îmbolnăvește. Am fumat mulți ani și continuu să fumez, atunci cînd am chef. Este dreptul meu să fac cancer, tot așa cum este dreptul meu să mă sinucid bînd clor, dacă am chef. Nimeni nu mă oprește. Însă dacă decid că am chef să mă sinucid ieșind pe stradă cu mașina și provocînd un accident în care mai mor alți doi oameni nevinovați, ăsta nu mai e un drept al meu, e un abuz, e crimă. Sigur, am extrapolat, însă, bottom-line, cam așa stau lucrurile cu fumatul în locurile unde există și alți oameni care nu fumează. Firesc este să nu-i expunem. Sigur, probabil că nu ar fi rău să existe locuri semnalizate, unde să se poată fuma și unde să poți alege să intri – pînă acum puteai alege doar să stai acasă, ca nefumător, sau să înghiți tonele de fum ale altora. Ăla nu era normalul, ăla era un drept încălcat, un abuz. O spun, repet, în calitate de om care încă fumează, fredonînd piesa celor de la Placebo, Protect me from what I want.
Doi: bătutul copiilor. Nu discut cazul norvegian, nu l-am urmărit, nu mă interesează să intru în polemici. Discut dreptul fundamental al românului de a-și bate copiii care a ieșit la iveală în urma cazului, chiar și într-o țară care l-a adoptat și ale cărei legi trebuia să le știe. Ca și în cazul fumatului, ideea de a îți fi interzis să altoiești copiii pare outrageous pentru românul crescut pe modelul perpetuat: eu te-am făcut, eu te omor. Asta deși studiile științifice care arată cât rău le producem copiilor apar tot mai des. Uite aici un ted talk despre asta care pe mine m-a făcut să am fiori de gheață pe șira spinării, atît în calitate de fost copil cît și de mamă. Suntem extrem de departe de firesc. Pînă și maimuțele își tratează mai bine copiii. Îi țin agățați de ele, îi hrănesc la cerere, îi apără de agresori. Ia uitați-vă în natură, cîte animale își “educă” puii cu bătaia? Cîte se întreabă dacă e bine să îi alăpteze, să nască cu cezariană, să îi lase să plîngă sau să îi ia în brațe atunci cînd suferă. Ele nu au rațiune și nici opțiuni, ziceți, de aia nu se întreabă? Ce bine că noi avem! Ce bine că există atîtea cărți care să ne învețe despre cum să ne iubim copiii, cum să le dăm țîță și pînă cînd, cum să îi luăm în brațe, să nu îi batem etc., ce bine, că doar noi avem instinctele astea alterate, nu mai știm ce anume e firesc, cum ne-a lăsat Dumnezeu, mama natură, trebuie să vină cineva să ne învețe, că de aia avem rațiune și nu suntem maimuțe, de aia sunt atîtea alegeri de făcut în lumea asta plină de alternative. Ce să fac, oare, cum o fi bine, să bat copilul sau să nu îl bat? Să îi dau lapte produs de corpul femeii de cînd a fost lăsată lumea sau niște lapte bun, praf, plin de chimicale? Să îl las să plîngă, să îl pedepsesc sau să să îl iau în brațe atunci cînd are nevoie de mine?
Trei: mîncatul. Ăsta e un subiect despre care am scris zilele trecute și mi-a adus o seamă de comentarii care m-au lăsat cu gura căscată. Într-o lume unde obezitatea devine flagel planetar și e nevoie de mesaje la televizor care să ne reamintească cît și ce e normal și sănătos să mîncăm, cei care sunt supraponderali reacționează exact precum fumătorii. Sau chiar mai grav. Îți convine să scrii cînd porți măsura 38 și nu 48-50, mi-a scris o doamnă, cu obidă, de parcă eu m-aș fi născut cu măsura 38 și ea cu 48-50. La fel, nu ne naștem grași sau slabi. Ne naștem cu niște predispoziții genetice, de acord, însă mai departe totul ține de alegeri. De decizii. Mi-ar lua foarte puțin să ajung la mărimea 50 dacă nu aș avea grijă de sănătatea mea. Fiindcă greutatea corporală trebuie percepută dincolo de estetică, este în primul rînd să-nă-ta-te. Mintală, emoțională și fizică. Este alegerea mea și a fiecăruia dintre noi cum ne rezolvăm golurile interioare care ne trimit la frigider să le umplem cu ceva bun. Pot da bani pe mîncare sau pe terapie, e o alegere personală. Nu pot fi luată la rost și nici acuzată că sunt disprețuitoare, așa cum am fost, pentru că susțin că nu este firesc, normal, natural, să promovezi obezitatea sau anorexia ca pe ceva ok. Am toată înțelegerea și compasiunea, însă mîncatul, ca și celelalte lucruri făcute în exces, sexul, băutul, fumatul, drogurile, le transformăm noi înșine în dependențe, e o alegere ale cărei consecințe suntem nevoiți să ni le asumăm, nu sunt dat, nu ne-am născut gata viciați. Ce trebuie să găsim este modul de a ajuta, de a preveni, de a vindeca, la nivel de societate. Trebuie să găsim drumul înapoi către firesc, pe care l-am pierdut de prea multă vreme. E o socoteală internă, a fiecăruia dintre noi, pînă la urmă. Răspunsul e simplu: este în firescul lucrurilor, în natura mea să fac asta?
Dar asta e o întrebare pe care nimeni nu pare să și-o mai pună în ziua de azi.