Eu nu mă prea duc la concerte. Nu pentru că nu mi-aș dori, ci pentru că sunt agorafobă, mulțimile îmi dau o anxietate teribilă și fac ditai atacoiul de panică în mijlocul lor, naiba mă ia. Ultimul l-am făcut la Prodigy, abia m-am tîrît din puhoiul de oameni, am fost sigură că aia e, pînă acolo mi-a fost. Așa că, decît să pățesc groaznicul, mai bine nu mă duc. La Placebo, pe care aș fi ucis să îi văd, am avut bilete și le-am dat în ultima clipă, nu am fost în stare să mă duc. Așa se face că am pierdut – și m-a durut – concert după concert, dacă aveau loc în spații mari, cu mult popor.
Dar Beth Hart nu era pe stadion, era la Sala Palatului, carevasăzică mi-am luat bilete mai sus, așa, aproape de o ieșire, am amețit eu un pic, dar după ce a început să cînte, nimic nu am mai avut. Dar nu despre spaimele mele vreau să vorbesc acum. Ci despre autenticitate. Autenticitatea care vine din arta făcută cu suflet și bucurie, așa cum este muzica muierii ăsteia bestiale. Care a plîns pe scenă, a rîs, a dansat, a coborît și a cîntat din public, a dat mîna cu oamenii, a întrerupt, jenată, dar extrem de decisă, o piesă pe care o cîntau prost (you didn’t really want to listen this song, didn’t you?, a glumit cu publicul și a început o alta, în forță), a povestit lucruri extrem de personale, sursele ei de inspirație pentru piese, cu o sinceritate îngrozitoare, în fața a mii de oameni. Cum ar fi că maică-sa nu s-a ridicat din pat multă vreme după ce a aflat că bărbatu-său o înșela cu secretara sau că ea însăși și-a tras-o cu cel mai bun prieten și a distrus prietenia lor. Sau s-a scuzat în modul cel mai autentic cu putință că a încurcat cuvintele unei piese, and I am not even on any drugs tonight!
Ascultînd-o pe muierea asta pe care o iubesc, mi-am adus aminte, în antiteză, de un concertaș la care am fost acum un an și m-am enervat îngrozitor cînd „artista” a început să se zborșească la public și să le spună oamenilor că pot ieși afară, în condițiile în care cînta într-o crîșmă, iar oamenii ăia aveau băutură și mîncare în față! Am scris atunci despre asta, aici, însă acum m-a izbit din nou discrepanța dintre autenticitatea, modestia și bucuria de a performa în fața publicului ale unui om uriaș de talentat și aroganța, mîrlănia românești ale artistului de crîșmă care reinterpretează niște bucăți și bate publicul plătitor de bilet cu microfonul fiindcă a îndrăznit să se plictisească.
La Beth nu ai cum să te plictisești. Pe mine, o voce ca a ei mă face să mă simt nimic și tot, deopotrivă. Am mai scris asta: stau în sală cuminte şi ascult cu tot părul ridicat pe mine şi cu ochii închişi şi mă gîndesc ce loc urît ar fi lumea fără muzică. Mă gîndesc la primul om care a auzit un tril şi a înţeles că aia e muzică. Şi apoi a imitat-o. Şi a inventat muzica. Mă gîndesc la primii oameni care au confecţionat instrumente de cîntat şi le sunt adînc recunoscătoare. Lumea ar fi un loc sterp fără muzică. Nu îmi imaginez viaţa mea fără muzică. Pe mine muzica mă scoate şi mă bagă din şi în orice stare. Oricît de prost aş dormi noaptea, în drum spre muncă cînt la volan în gura mare şi ajung bine-dispusă şi fericită. Aud aminele cum îmi dansează în creier.
Carevasăzică stau şi ascult cu ochii închişi și vocea ei mă aruncă într-o livadă înflorită. Eu stau pe spate, iarba e înaltă şi unduie în bătaia vântului. Printre crengi, soarele mă mîngîie pe obraji. Apoi mă trezesc alergînd într-un lan de grîu copt cu maci, pînă la brîu. Şi pe o plajă, la apus, cu valuri line, care foşnesc.
Ascult versurile și așa, live, au înțelesuri noi. Și mă dor. Stau în picioare, cu ochii închiși și ascult. Și mă izbește, încă o dată, cît de zdrobită e femeia asta și mă gîndesc că poate e nevoie să fii zdrobit pe interior (can the damage be undone?) ca să poți cînta așa. Sau poate sunt încă sub influența Aglajei Veteranyi, altă zdrobită, care s-a sinucis la 40 de ani și pe care scrisul nu a salvat-o. Și îmi doresc ca pe Beth să o salveze muzica. Cu disperare îmi doresc. Și în cap îmi năvălesc, atunci cînd o aud vorbind despre abuzuri, toate schemele psihologice pe care le-am învățat în teorie atît de bine. Și, în timp ce lacrimile îmi năvălesc pe obraji, mă întreb: ar mai fi cîntat așa Beth dacă ar fi fost fericită? Dacă copilăria ei ar fi fost diferită? Dacă ar fi durut mai puțin? Dacă damage-ul nu ar fi fost făcut atunci și imposibil de desfăcut acum? Dacă nu ar fi avut nevoie să se salveze și să supaviețuiască prin muzică? Ar fi fost doar o voce bună, care nu ar fi transmis nimic, ca atîtea altele?
Adevărul e că habar n-am.
