De ce sunt așa de rele femeile unele cu altele?, am fost întrebată de curînd de față cu o mare de femei. Nu cred că le-a plăcut răspunsul meu. Am răspuns că eu cred că rivalitatea între femei are, din punct de vedere antropologic, obîrșia în faptul că suntem programate genetic să ne găsim parteneri cu care să copulăm și să facem copii, care să ne ducă specia mai departe. Sub specie aeternitatis, vorba lui Spinoza, adică din punct de vedere al eternității, scopul nostru primar, esențial, prin excelență, nu este ăla de a ne farda și a merge la mall, nici măcar ăla de a scrie cărți sau găti bărbatului de acasă, e ăla de a procrea. Iar ca să ne îndeplinim cu succes scopul și să nu lăsăm omenirea să ajungă la extincție, trebuie să ne găsim parteneri cu care să facem asta. Și să-i ținem lîngă noi, ca să mai facem alți copii și să-i creștem, căci puiul de om e puiul care are nevoia cea mai lungă de a fi dădăcit, e animalul cu cea mai lungă copilărie: 18 ani, în genere. Toate astea ne sunt înscrise în cromozomii ăia xx cu care ne naștem, nu ne-a scăpat de funcția asta primordială nici feminismul, nici emanciparea, dacă dăm poleiala la o parte, femeia obișnuită cu asta se ocupă: cu născutul de pui vii. No, acestea fiind datele, este normal ca femeile să se afle într-o continuă rivalitate, trebuie că e săpată în creierul reptilian, precum frica de șerpi și păianjeni.
Bine, bine, dar după ce se mărită și procreează, de ce sunt tot rele?, am fost întrebată. Păi, am zis, în zilele noastre, cu atîta acces la educație, la autocunoaștere și psihanaliză, răutatea, ura, invidia – toate astea vin dintr-o lipsă de igienă psihologică. Și mentală, firește.
Cert e că, imediat după, am primit mesajul ăsta.
Lîngă mine era o prietenă/colegă, mult mai tînără decît mine, a văzut mesajul și ea și a zis: da, da, și eu am simțit la fel, te-am urît cînd te-am cunoscut, mă gîndeam că ești mult mai în vîrstă și ești mult mai mișto. Am rîs, dar strîmb. Da, da, psihologii tot explică (Anais Nin zicea, în secolul trecut, că nu vedem oamenii așa cum sunt ei, ci așa cum suntem noi) că ceea ce spunem/gîndim despre alții vorbește mult mai mult despre noi înșine decît ne dăm seama, dar tot e greu de înghițit gălușca. Pentru mine e, în continuare, deopotrivă fascinant și îngrozitor cînd îmi dau seama ce pot stîrni în oameni complet străini, cărora nu le-am făcut nimic, niciodată, ce lucruri pot declanșa în ei, lucruri care cu siguranță nu au legătură cu mine, o outsideriță, un om cu care nu au interacționat niciodată, nu le-a pricinuit nici vreo bucurie, nici vreun necaz. Carevasăzică, o femeie de vîrsta mea vede prima oară o poză cu mine, află cîți ani am și instantaneu gîndește: ce bine se ține curva asta!
Este o sumă mare de stereotipuri și preconcepții, de frici și complexe în propoziția asta. Am stat să mă gîndesc ce se ascunde în spatele ei. Iată ce mi-a rezultat. Femeile slabe sunt curve. (Pentru că o femeie care e de casă, necurvă, nu are timp să fie slabă, ea gătește, are copii, face curat, mai are și vreun job, musai e grasă.) Femeile care arată bine sunt curve. (O femeie care are timp să se îngrijească nu are cum fi și o femeie serioasă, femeile serioase, alea de casă, vezi mai sus cu ce se ocupă, nu au timp de ojă, sport, asortare haine, freză etc.) Femeile trecute de o anumită vîrstă care nu sunt degradate fizic sunt curve. (Dacă ai 40 de ani și arăți mult mai tînără e evident că nu ai avut o viață grea, probabil ești vreo întreținută plină de banii ăluia care te întreține, femeile serioase, de casă, își arată vîrsta pe deplin și cu asupra de măsură.) Și, mai ales: eu nu arăt așa de bine, deși sunt mai mică cu un an, eu sunt o femeie serioasă, ergo ea e o curvă. Eu am nevoie ca ea să fie o curvă pentru ca eu să pot trăi cu mine liniștită, căci dacă ea ar fi o femeie ca mine, asta m-ar obliga și pe mine să „mă țin” așa de bine, adică să fac niște eforturi pe care eu nu am chef să le fac, așa că aleg calea cea mai simplă, aceea să cred că ea e o excepție, o curvă. Acum, că am stabilit că ea o curvă, îmi pot vedea liniștită de viață la fel cum am făcut-o pînă acum.
Cam ăștia sunt pașii (rapizi și inconștienți) prin care devin în cîteva secunde o curvă pentru cineva care a văzut doar o poză care a enervat-o, iar poza aia a enervat-o cu un motiv: pentru că s-a comparat cu mine și nu i-a plăcut ce a simțit. Iar felul în care a făcut-o, cum a proiectat și s-a poziționat față de mine (poate că e de zece ori mai mișto în realitate decît mine, dar ea nu știe asta) nu are legătură nici cu cine sunt eu, nici cu adevărul obiectiv. Și aici apare, de obicei, nu vorbesc de cazul ăsta particular, lipsa de igienă psihologică de care vorbeam mai sus.
Este unul dintre motivele principale pentru care noi, femeile (dar nu numai noi) ne urîm, invidiem, insultăm șamd. Există o teorie în psihologie care zice că atunci cînd întîlnim (fie și virtual, pe FB, la TV etc.) un om cu care ne comparăm inconștient și ne simțim inferiori (din motive care țin de felul în care e alcătuită mintea noastră) simțim nevoia să îl coborîm pe acela la nivelul nostru, iar de aici insultele, invidia, ura, gîndirea negativă.
Un om care e sigur pe sine, știe cine e, sau măcar se plivește din cînd în cînd, nu simte ură sau invidie. E conștient de sine, se analizează, își dă seama de ce dau peste el năvală hîdele astea de sentimente, internalizează concluziile și a doua oară știe batăr cum stă, din ce firidă a cutiei Pandorei ies.
După ce am citit (și experimentat ulterior la grupul de terapie) teoria Umbrei lui Jung (Carl Jung era de părere că ceea ce ne deranjează la ceilalți spune ceva despre noi înșine, „îl învinuim pe celălalt de propriile noastre greșeli pe care nu ni le putem recunoaște”, adică ne proiectăm inconștient defectele în ceilalți pentru că este mult mai facil și digerabil să învinuim decît să ni le însușim) am devenit foarte atentă la ce anume stîrnesc ceilalți în mine. Și conștientă că lumea e o oglindă care îmi reflectă încontinuu nu doar calitățile, ci mai ales defectele. Și cu obstinație pe alea pe care nu vreau să le văd și accept. Așa că în ochii oamenilor de tot felul, cu probleme de tot felul, vom fi mereu altceva.
De cele mai multe ori, oglinzi pentru propriile lor euri.
Cele mai grozave, destabilizatoare, judecăți și insulte le-am primit de la oameni care nu mă cunoșteau deloc sau aproape deloc personal. De la „urări” de herpes genital în ziua nunții pînă la bolnavă psihic, prostituată etc. Atunci m-au durut, firește. Între timp, am înțeles cîtă durere, neacceptare de sine, cît gunoi nesortat în subconștient e acolo. Și am zîmbit.