Stăm toate trei, în liniște, de vorbă. Vorba vine în liniște, bigudiul mare, la cei 19 ani, e impetuoasă și își exprimă zgomotos convingerile. La un moment dat, îmi dau seama cu un wow! mental că discutăm despre pointilism și expresionism, dadaism, despre Duchamp și pisoarul lui și de data asta nu le explic eu și ele ascultă, ci ele îmi povestesc mie – mama, dadaismul a ucis arta vizuală adevărată, de la Duchamp oricine își imaginează că poate face artă oricum, uite, proful nostru de pictură crede că artă e doar aia în care faci colaj cu păr pubian, e hilar și grotesc, oricum generația ta (și din ea doar cîțiva reprezentanți în fiecare domeniu artistic) a mai putut spune ceva cu gingășie, tot ce urmează e urît, sigur, e o succesiune firească asta în istoria artei, dar e urît, mama, e urît!
Vine apoi și se așază lîngă mine. Mă uit la ea, cît e de mare și de deșteaptă și de frumoasă și specială, curînd va pleca în alt oraș la facultatea de artă, apoi probabil din țară, un ochi îmi rîde și unul îmi plînge, inima mi se umflă de mîndrie și dragoste, apoi se strînge de durere și dor, uite așa poate muri o mamă de inimă, îmi zic.
Auzi, mama, pe mine doar arta mă interesează, orice altceva mă plictisește înfiorător, nici nu îmi imaginez cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi fost artistă. Mulțumesc că m-ai făcut așa, semăn cu tine. Rîde.
Din păcate, nu e meritul meu… A fi artist nu cred că e o alegere, puica mea. Talentul nu e o alegere. Ai sau nu ai, e simplu, e în tine sau nu e, orice sforțare devine neconvingătoare. Înveți tehnici – atît în arta vizuală cît și în scris, deopotrivă -, acumulezi cunoștințe, exersezi necontenit, însă fără să fie în tine, nu transmiți nimic. Școala de Arte sau Facultatea de Litere nu te fac pictor sau poet, însă te pot cizela, îți pot pune la îndemînă instrumente cu care să te exprimi mai convingător. Uite, eu cînd scriu, de multe ori mă gîndesc că aproape nu scriu conștient, e ca și cum ceea ce scriu vine din altă parte, iar eu sunt doar o unealtă, poate o fi conectarea aia la sursă de care vorbea Platon… Mă trezesc că mi se înșiruiesc în cap cuvinte, fraze, texte. Și habar nu am de unde vin, poate din subconștient, poate din inconștient, poate din inconștientul colectiv, haha, cine știe?, că tot mi l-ai furat pe Jung.
Exact, mama, de aia nici nu poți crea la comandă. Știi, uneori cînd sunt la școală la ateliere și mi se cere să fac ceva îmi dau seama că eu nu fac decît să exersez o mînă moartă, fiindcă nu pot chema inspirația la ore fixe. E ca căcarea, atunci cînd vine, vine. E o formă de gestație, de fapt. Ești un cuptor, în tine se coace ceva infinit mai bun decît tine, care atunci cînd e gata, se naște și, deși l-ai produs tu, ca și copilul pe care îl faci tu, nu îți aparține. Fiindcă arta nu îți aparține, nu e a ta, iar mulți oameni nu înțeleg asta.
Mama, sunt un cuptor, ce tare că m-ai făcut un cuptor de artă!
*aceste fotografii au fost folosite fără acordul domnișoarei, drept care aș putea să mi-o iau grav, dar what the hell, merită riscul, și nu, Bonnie, nu le scot!