Dacă mi-ar fi zis cineva, atunci cînd erau mici și lipite toate de mine, că într-o zi se vor transforma ca în Exorcistul, aș fi rîs cu muci, m-aș fi bătut cu pumnii în piept și aș fi împărțit și vreo doi, să fie, cui ar fi îndrăznit să spuie așa o grozăvie. Cine, vietățile astea minunate, dulci și roz cu sclipici, înduioșătoare, mici, haioase și teribile? N i c i o d a t ă! Păi cum, domnule, nu aveam eu cei mai cuminți copii? Cei mai bine educați? Cei mai atașmentparenting-izați? Nu dormeam eu cu ele în pat, cu piciorul uneia în ficat și capul celeilalte în rinichi? Nu ne juraserăm iubire eternă, nu semnaserăm pact că ne vom pupici cu băluțe tuată viața? Nu auzeam eu de dimineață pînă-n asfințit și încă o bucată după, înlănțuită de brațele grăsane, mămucă te iubesc la infinit și-napoi? Nu ne ghinghineam noi, nu ne căcăleam, nu ne iubileam pe vecie? Nu eram eu, citez, cea mai bună mamă din partea asta de galaxie?
Nimic, dar absolut nimic din copilăria lor, nu m-a pregătit pentru adolescență. Nu a fost o trecere lină, pe nesimțitelea. Cînd vine, te lovește cu leuca, ți-o dă la gioale de nu te poți reechilibra hăhăă, cîțiva ani. Cam pînă trece, așa. Cum ce? Adolescența lor, firește. Și, pe rînd, uimirea, șocul post-traumatic, anxietatea și senzația de înnebunire iminentă.
Erai obișnuită cu teiubescuri și îmbrățișări dese? Șterge-te pe bot sau, deh, hrănește-te din amintiri, mă-so. Ești în plină epocă a lui lasă-mă-n-pace, frate-ce-mă-enervezi și alte dulcegării din astea, de-ți strepezesc dinții și-ți urcă tensiunea la etajul zece. Posibil să ai nevoie de multe calmante sau chiar de cîțiva psihologi și psihiatri. Azi afli că chiulește, mîine că fumează, poimîine fuge de acasă să vadă cum e, răspoimîine că nu mai e virgin(ă) sau că se droghează. Sau nu afli, că te minte, și tu te amăgești că fiu-tu/fi-ta e cuminte, nu face ca ceilalți derbedei lipsiți de educație. Adevărul îl știe doar copilul și vreo mamă mai cool a prietenului/prietenei. Tu dormi liniștit, habar nu ai cine e monstrișorul care doarme în camera fostului tău copil. Mulți dintre părinții adolescenților care mi s-au perindat prin casă în două ture de adolescență, copii mișto cu care am rîs, am fumat pe terasă, ale căror povești le-am ascultat în premieră pentru un adult, dormeau liniștiți fără să aibă habar cine le sunt odraslele, care le e anturajul, ce fac și ce gîndesc, ce îi doare și ce îi neliniștește, unde greșesc. Nu aveau curiozitatea asta, preferau să defileze cu sintagma copilul meu nu e așa, nu face asta, fiindcă nu știau cum să se descurce cu adevărul și luau în brațe o minciună comodă și autoflatantă. Ceilalți copii, ai altora, sunt răi, needucați, fumează, chiulesc, fac sex, se droghează, ai lor sunt copii model, doar sunt ai lor, nu au cum fi altfel. E de neacceptat, pur și simplu, un alt adevăr decît cel pe care și-l și îl repetă.
Dacă ești genul de părinte cool, le afli direct în figură. Dacă i-ai încurajat să-ți spună ce gîndesc, le-ai fost prieten, pregătește-te să afli-n față tot ce ai gîndit tu despre mă-ta și tac-tu cînd aveai 15, 16, 17 ani. Fără menajamente, că nu au pe stoc la vîrsta asta. O să-ți zică tot ce gîndesc despre tine și viața de rahat pe care ai dus-o, fiindcă, în caz că nu îți amintești, și tu dețineai la vîrsta aia nu doar toate adevărurile lumii, ci și toate certitudinile. Și e o chestie certă, practic, că mă-ta-i varză, vai steaua ei polară, nu știe nimic. Dacă iei cu apă și distonocalm și pui mîna și citești o carte, afli că e o etapă normală, așa se construiește copilul, deconstruindu-te pe tine, că are nevoie să te invalideze ca să se valideze pe sine. Bine, bine, să se construiască, dar de ce doare așa de tare construcția asta? Iar asta nu-i nimic, să vezi cum forează în carne neputința în fața durerii copilului tău, care vine tăvălug la vîrsta asta, inexorabil, iar tu nu ai cum să o oprești nicicum. Și ți-ai smulge inima ta din piept, numai să nu îl vezi plîngînd în hohote, dar nu poți opri suferința copilului, nu mai poți pupa să treacă, nu mai poți să-i spui povești care să îl aline, poți doar să fii acolo, dacă îți dă voie să fii acolo. Iar dacă nu, rămîi acolo, dar de partea cealaltă a ușii trîntite cu zgomot, căci suferința adolescentină e foarte zgomotoasă, în caz că nu știai. Iar dacă nu e gălăgioasă, ceva nu e în regulă. Și nu cu copilul, ci cu tine. El suferă oricum, dar pe silent, te minte și se ascunde. Iar asta nu e decît vina ta.
Și tot tîgîdîmul ăsta de montagne russe de Eforie, ruginit și periculos, din care nu știi dacă ieși viu ori mori de inimă prematur, durează cîteva vieți lungi și tahicardice. După o vreme, te călești și te-nveți și cu nopțile în care stai în prag și aștepți să vină acasă, și cu șocul veștilor de tip breaking news, și cu respingerile și zeflemeaua, și cu reproșurile și trîntitul ușii, cu hainele tale care dispar și cu care te poți întîlni întîmplător pe stradă, pe ele sau prietenele lor, te-nveți cu toate, că csf, ncsf, nu-ți poți da demisia din jobul de mamă.
Iar apoi vine-o zi, după ce împlinește 18 ani, așa, pe cînd lobul frontal mai are puțin pînă la a se fi dezvoltat deplin, și demonul adolescenței dispare la fel de brusc cum apăruse, copilul te privește cu dragoste și înțelegere, la școală ai un șoc, dar în sens invers, pe pozitiv, își ia job part-time și se mută de-acasă. Și faci cunoștință cu tipa asta deșteaptă și mișto și foarte cool care e fi-ta, mai întîi îți crapă pipota de mîndrie și fericire, iar apoi dai fuga la biserică să dai niște acatiste de mulțumire, dar și din cele pentru anii pe care îi mai ai de îndurat cu hailaltă, doar-doar te-o ține Mniezo în viață și cu toate mințile în cap să o vezi și p-aia normală la cap, din nou. Fiindcă nu există pe lume slujbă mai grea, mai necunoscută, mai frustrantă, dar și mai recompensantă, decît crescutul de oameni.
Iar dacă ți-ai chert de tot bulendrele și ți se face dor de roller-coaster-ul ăsta, că tot te-ai învățat cu el și ai deprins toate mișcările, te poți apuca să mai faci unul, copil, nu roller-coaster, să nu care cumva să te plictisești.