Noaptea, singură, alunec pe străzi fără foșnet, fără zgomot de frîne sau accelerație. Orașul strălucește sub mine, palpită încet. Mâinile mi se încleștează pe volan și schimbător, muzica țîșnește și mi se așază, din scăriță și nicovală până în sfinctere.
Muzică și cîrlige în timp.
Undeva, în noaptea asta, altundeva, oameni pe care nu îi cunosc deloc și oameni pe care cred că îi cunosc dorm liniștiți în paturi calde.
Sunt numai eu pe străzi. Semafoarele s-au culcat. O lună mare, roșie, ciobită într-un singur colț, deasupra blocurilor de pe Calea București. Alerg din ce în ce mai repede, poate că motorul geme sau urlă sub mine, dar nu îl aud, nu aud decât muzica erupînd caldă, care mă umple. Și zîmbesc tîmp, liniștit, bucuriei rotunde și prolixe de a rula, într-o noapte senină, eu și cu mine și cu muzica mea.
Alerg pînă rămîn fără benzină. Și cînt, cînt cu toată gura, cu ambii plămîni, din rinichi cînt. Conduc pe străzi goale și cînt.
And I am one.
(of a kind)
