Observ, cu din ce în ce mai mare lipsă de interes și uimire, cum o dată la cîteva zile internetul e zguduit de cîte o problemă gravă, planetară – ursul ucis la Sibiu, arderea pe rug a homosexualilor, pupătorii de moaște sunt doar ultimele – care descătușează tsunami-uri de opinii violent formulate, de ură, de dispreț scuipat printre dinți. Românul e specialist și în carnivore mari și, la o adică, și în Panthera Leo, știe cum e treaba cu fraierii ăia care pupă moaște, dar și cum ar trebui să facă sex oamenii normali, iar homosexualii interziși prin lege. Nu există român cu acces la internet care să nu fi știut exact cum să acționeze dacă ar fi fost el în situația de a avea un urs speriat alergînd prin oraș, tot așa cum, dacă bietul animal ar fi atacat în groaza-i vreun copil, ura ar fi fost redirecționată în sens invers. Nu am auzit pe nimeni care să zică: băi, eu am o amărîtă de pisică acasă, nu îmi pot da cu părerea despre cît de periculos poate fi un animal sălbatic speriat, nu am văzut urs în viața mea și nu aș vrea să fi fost în locul celui care a trebuit să decidă cum să acționeze, la fel de neștiutor ca și mine. Poate și eu m-aș fi panicat la gîndul că, dacă omoară pe cineva, va fi exclusiv vina mea. Fiindcă nu prea există protocol sau specialiști în cazul în care un animal sălbatic fuge pe străzile unui oraș. Nu. Toată lumea știa exact cum ar fi putut fi momit și anesteziat cu un cotor de măr, în care să i se fi strecurat o pastilă de melatonină sau, mai bine, liniștit de un psiholog specializat în ursuleți fugiți de-acasă și apoi, luat de lăbuță și dus la zoo, să-l certe părinții lui.
Am îndrăznit (din poziția omului care a văzut cu proprii ochi cum un urs, nu cu mult mai mare decît cel de la Sibiu, în 2004, a rănit și ucis un număr de 13 oameni în total, tot din sperietură, deși autoritățile au încercat să spună că ar fi fost turbat, din poziția omului care a filmat trei ani la rînd zeci de urși tranchilizați și chiar știe multe pe subiectul ăsta), să spun că lucrurile nu sunt doar albe sau negre și că erau șanse ca ursul ăla să atace pe cineva. Și că nu putem să ne dăm cu părerea pe absolut orice subiect. Să ne înțelegem: nu cred că autoritățile au acționat corect cînd l-au împușcat. Cred doar că nu a fost rea-voință, ci teroare și confuzie și că situația nu era așa de roz cum a părut de acasă, din fața laptopului. Și că întotdeauna viața omului primează. Am asistat tot personal la tranchilizarea unei ursoaice cu pui care se plimba pe casa scării unui imobil din centrul Brașovului, am văzut oameni făcîndu-și treaba ca la carte, dar oamenii ăia erau antrenați de ani buni, avuseseră de-a face cu sute de urși care coborau în oraș, aveau specialiști, știau cum să dozeze tranchilizantul. Zic că am îndrăznit pentru că, imediat ce am spus asta, mi-au sărit în cap iubitorii de animale care mi-au urat să mor, și-au exprimat tristețea că nu am fost ucisă laolaltă cu victimele alea din 2004, se curăța lumea de un jurnalist jegos ca mine etc. Nu aplaudasem uciderea ursului, departe de mine așa ceva. Venisem cu niște argumente din experiență, am pus niște întrebări, am primit blesteme în loc.
Nu mă miră ura asta din partea miloșilor iubitori de animale. Tot așa cum nu mă miră din partea ateilor/intelectualilor ura și intoleranța față de pupătorii de moaște sau din partea creștinilor ura împotriva homosexualilor.
Ura e cel mai la îndemînă. Avem nevoie să defulăm, suntem un popor refulat prin excelență. De cîte ori mă gîndesc cît de tare ne-au ciuntit, cîte generații au fost distruse de 50 de ani de comunism, mă ia cu fiori de spaimă pentru copilele mele. Nu avem obișnuința toleranței, ori pe cea a întoarcerii spre sine.
Lătrăm pe facebook și pe bloguri, scuipăm și urîm, pentru că ne e mai la îndemînă să facem asta decît să vedem care e sursa otrăvii acumulate. Mizeria pe care o aruncăm în afară, din noi vine, nu din altcineva. Pe noi ne infestează primii.
Avem nevoie de scandaluri, de false cauze (nimic mai fals decît o cauză cum e cea a Coaliției pentru familie) care să ne țină în permanentă priză, în permanentă ocupare a minții cu altceva decît propriile noastre eșecuri, nefericiri, probleme, traume. Urlăm ca să descărcăm frustrările zăgăzuite, ne ținem departe de noi înșine cu fiecare luptă (care nu e noastră) în care ne aruncăm.
Suntem un popor-problemă.
Mi-e milă de noi. Milă, nu silă.