Ieri, o femeie pe care o știam (ultima oară am vorbit cu ea în decembrie, însă lucruri superficiale, din păcate), a fost omorîtă de soț la parterul grădiniței pe care o conducea. Înjunghiată în inimă. Exista un ordin de protecție emis față de el, în urma unui incident absolut halucinant: omul se mascase în negru, cu cagulă și tot tacîmul și o bătuse cu bîta de baseball pînă îi zdrobise capul, apoi a negat că ar fi fost el. Însă, ea i-a găsit hainele pline de sînge, așa că a obținut acest ordin. Fac o paranteză necesară despre legislația în domeniul violenței domestice. În România, ordinul de protecție nu înseamnă nimic. Cei mai mulți agresori domestici le încalcă, iar încălcările se termină de multe ori fie cu vătămarea gravă a femeii, fie cu moartea, ca în cazul acesta. Dar, pînă să ajungă să aibă totuși acest ordin de protecție cvasi-inutil, victima trece printr-un coșmar birocratic. Ca să-l obțină, trebuie să se adreseze judecătorului care emite acest ordin doar în prezența unui certificat medico-legal. Însă, fiindcă locuim în România, acest certificat poate dura pînă la 10 zile. Apoi, victima trebuie să dovedească cu martori, care nu pot fi rude, agresiunea. Sigur că, în aceste condiții, uneori ordinul de protecție nu vine deloc (nu există martori, de exemplu, care să nu fie rude), sau prea tîrziu.
O mare parte dintre femeile agresate nici măcar nu cer acest ordin de protecție. Motivele sunt multiple: familiile aparținătoare, gen Coaliția pentru familie, le învață să îndure și să se împace, că așa e viața, bărbații au sîngele iute, o fi meritat și ea, e bărbatul ei și trebuie să suporte, sunt și copii la mijloc etc. Apoi sunt polițiștii, care pleacă de la premisa că oricum se vor împăca și le descurajează să ceară aceste ordine. Însă cei mai mari dușmani ai lor sunt chiar ele însele, mai precis tiparul de victimă perpetuat în majoritatea zdrobitoare a cazurilor, de mici. Este și povestea Nicoletei, a doua femeie omorîtă săptămîna asta de bărbat. Nicoleta a crescut cu un tată foarte violent, așa că abuzul îi era familiar. S-a căsătorit tot cu un agresor (căutăm ceea ce cunoaștem, emoțional vorbind, fiindcă nu știm să ne descurcăm cu necunoscutul), iar cînd a vrut să divorțeze, nu numai el, dar și părinții ei s-au opus. Au pus presiune uriașă pe ea să se împace cu el, deși o bătea. Știu că aici majoritatea oamenilor se blochează, fiindcă nu cunosc mecanismele psihologice care permit să perpetuezi abuzul. Dacă întrebi pe stradă de ce stă o femeie cu un bărbat care o abuzează fizic sau psihologic, vei primi răspunsuri de genul: de proastă, e de neînțeles, eu nu aș sta, ele sunt de vină că permit și așa mai departe. Am încercat, în , să desfac în bucăți aceste mecanisme psihologice ale abuzului. Să explic, cu ajutorul unei povești care este și a Nicoletei (doar că ea a ales să răspundă presiunilor și să rămînă, iar acum e moartă), de ce ajungem să perpetuăm abuzul. De ce facem astfel de alegeri inconștiente. Și, mai ales, cum să rupi acest cerc. Nu despre vreau să vorbesc acum, însă mă frustrează și întristează teribil că și Nicoleta era una dintre femeile despre care am vorbit în cartea asta, iar povestea ei s-a terminat cu un cuțit în inimă, deși ar fi putut să se termine altfel. Și cred că e foarte important să ne educăm în privința asta, să înțelegem, să nu judecăm, căci așa vom putea și recunoaște abuzul cînd îl vedem și da o mînă de ajutor.
Iată ce tablouri atîrnase Nicoleta în grădinița pe care o conducea.
Mai mult, tot peretele ei de Facebook era plin de citate care devoalau, într-un mod foarte subtil, nefericirea ei, abuzul pe care îl trăia, strigătul mut de ajutor. Mut, pentru că, dacă ar fi fost mai sonor, probabil ar fi dus la noi bătăi acasă. Nicoleta nu era un om needucat, nu era din pătura săracă a societății, așa cum suntem tentați să credem despre femeile abuzate. Fiindcă abuzul se întîmplă oriunde, nu alege doar casele modeste.
Nicoleta avea ordin de protecție. Teoretic, soțul ei nu putea să se apropie la distanță mai mică de 200 de metri. Practic, însă, nimeni nu veghea ca acest lucru să nu se întîmple. Ca pe orice altă femeie agresată aflată în situația ei, pe Nicoleta nu o proteja nimeni. Iată niște cifre: doar anul trecut, au fost înregistrate peste 5000 de solicitări de ordine de protecție instanțelor din România. Din acestea, doar 40% (!!!) au fost admise. Tot anul trecut, 743 de ordine din cele 40% admise au fost încălcate. Nimeni nu știe, însă, ce s-a întîmplat cu agresorii după ce au încălcat ordinele, fiindcă nu există metodă de monitorizare a lor. Prin 2014-2015, s-a discutat despre asta, despre monitorizarea cu ajutorul brățărilor electronice a agresorilor domestici. Toate țările civilizate folosesc metoda asta, chiar și Republica Moldova a implementat-o. Și funcționează. În 2016, în România discuția s-a încheiat în coadă de pește din motive de corupție, nu era clar cine să preia această afacere a brățărilor. Iar de atunci nu s-a mai reluat, înțeleg că se așteaptă un proiect al Uniunii Europene care să oblige la asta țările membre și să și finanțeze, de ce nu? Noi nu avem bani la buget pentru așa ceva.
Cam aici ne aflăm în 2018. Avem femei omorîte de soți, două mediatizate în ultima săptămînă, dar nu avem lege, nu avem metode de monitorizare a agresorilor domestici, nu avem adăposturi pentru femeile abuzate. Cele care sunt, foarte puține, sunt inițiative private majoritatea, construite în jurul bisericilor evanghelice, atenție!, așa cum este și cel de la Brașov, Home of Esther. Biserica Ortodoxă nu cheltuie banii pe așa ceva, fiindcă din punctul lor de vedere familia tradițională trebuie ținută cu orice preț împreună, totul e în regulă, bătaia e ruptă din Rai, nu avem o problemă, deci nu e nevoie de soluții. Cîte femei trebuie să mai moară ca să se ia niște măsuri? Aș întreba-o pe doamna Carmen Dan, că e femeie și ea.
Nicoleta a murit, dar în urmă rămîn doi copii extrem de traumatizați. În urmă, rămîne următorul tablou, care mie îmi rupe inima pe din două, și la care mă gîndesc compulsiv de ieri, de cînd a murit Nicoleta: doi copii mici, pînă în patru ani, rămași fără mamă, care a fost ucisă de celălalt părinte, tatăl în închisoare (sper eu, pedeapsa maximă), bunici agresori și violenți. Practic, acestor copii le-a fost luată orice șansă de a mai deveni vreodată adulți funcționali și fericiți. Noi o să ne vedem de vieți odată ce ecourile poveștii ăsteia vor fi fost stinse, însă doi copii mici vor fi lipsiți pe veci de cel mai important ingredient al unei vieți emoționale sănătoase: dragostea de mamă. Iar traumei ăsteia majore, deja, i se va adăuga și aia că propriul tată le-a făcut asta. Unde mai pui că ei erau în grădiniță cînd s-a întîmplat asta. Iar bonus, bunicii nu sunt niște figuri blînde, ci niște abuzatori, în mare măsură responsabili pentru tot ce s-a întîmplat. Care, probabil, au preferat să-și vadă fata moartă decît divorțată, ca niște membri CpF de nădejde.
Nu există terapie care să îndrepte așa ceva. Ca ei, sunt mii și mii de copii în țara asta.
Iar răspunsul nostru la tragedia asta știți care este? Mesajele pe pagina memorială a Nicoletei de genul: Dumnezeu să te ierte! Fiindcă, nu e așa, în capul nostru tot pe ea trebuie să o ierte Dumnezeu, sigur a făcut ceva greșit de a murit în felul ăsta…
LE: Abia anul ăsta, în februarie, a fost introdus ordinul de protecție provizorie, prin care polițiștii pot înlătura imediat agresorul, dar li brățara electronică. Tot e ceva, sigur, poate că dacă legea asta era în vigoare atunci, Nicoleta scăpa cu viață.