Adrian Teleșpan e cel mai mișto p0ponar de care am aflat eu. Bine, după Freddie, dar ăla e mort, așa că nu o să îl deranjeze și după Brian Moloko, dar ăstălalt e bi și iar nu se pune.
A fi gheu nu e singura calitate a lui Teleșpan. El a fost producător teve în toate teveurile în care am lucrat și eu. (Nu ne-am cunoscut, habar nu am avut de existența lui pînă zilele trecute) Apoi a plecat la Londra unde a scris o carte. Cimitirul. Pe care am citit-o eu. Cînd am terminat de citit Cimitirul, adică azi, l-am înjurat pe Teleșpan. Tu-ți gura mă-tii de p0ponar, eu aș fi vrut să scriu măcar o parte din cartea aia. M-am simțit cum s-a simțit Eliade cînd l-a citit pe Papini: furată cumva. Sigur, păstrînd proporțiile. L-am înjurat, dar l-am și felicitat. I-am urat din astea, orale. Cu drag, din suflet i-am urat, știu că îi place. El mi-a urat înapoi același lucru, apoi ne-am lăudat un pic cine e mai bun. El crede că el și eu cred la fel. Pe bune, nu vă mint. Numai un p0ponar știe exact cum să facă treaba asta, am fost mereu precisă, noi femeile abia dacă bîjbîim, suntem niște diletante.
Cartea lui Teleșpan este despre un gheu (da, mă, gheu- substantiv comun, genul masculin, un gheu, doi ghei, la fel ca un oamen, doi oameni, ce nu e clar?) care pleacă la Londra, se angajează la negru la un cimitir, suferă din amor, minte, înșală, cunoaște și judecă oameni, trece prin întîmplări și gîndește. Cam ce facem și noi, heterosexualii mișto. Toate astea, cu multe detalii, așa că dacă sunteți genul care leșinați cînd auziți cuvinte care încep cu p mai bine nu o citiți, vă veți pierde cunoștința de 7534 ori în prima jumătate. Eu recunosc cu mîna pe inimă că dintotdeauna am fost curioasă cum iubesc și se iubesc homosexualii. Am aflat acum, în cele mai mici și sordide detalii. Nu m-a scutit Teleșpan. Mersi Adriane, muream și mai proastă dacă nu scriai tu cartea asta.
Aș fi murit de rîs dacă nu mi-ar fi venit să plîng în același timp. M-am regăsit în foarte multe pasaje și i-am spus și lui că de aia s-a născut homosexual, că e prost ca mine. În orice ființă, oricît de evoluată, bărbat sau femeie, zace o pi#dă proastă, numai că nimeni nu o scoate să o fluture la vedere, să o scuipe în public și s-o facă de rîs, ci o ține pitită și cînd se dă în stambă o renegă. Teleșpan o face. Dă de pereți cu fufa proastă din el. Aia care visează cu ochii deschiși, cu scenarii în detalii, îndrăgostită ca o servitoare. Și eu o posed. Era o vreme cînd nu puteam dormi seara dacă nu îmi rulam în cap un film prost cu mine în rolul principal. Foarte rar visam ca p0ponarul lui Teleșpan că cîștig la loto, traumele noastre coincid numai pînă la un punct, eu pe asta cu sărăcia nu o am, dar o moștenire micuță tot apărea pe la minutul 12. De obicei adormeam înainte să ajung complet fericită, bogată și celebră.
Unul dintre firele roșii ale romanului ăstuia e homosexualitatea lui, logic. O homosexualitate atît de asumată că îți face pielea de găină. Teleșpan ăsta este un p0ponar român care urlă atît de tare că e p0ponar și că s-a născut așa și nu a fost o alegere și are niște argumente așa de mișto că te face să vrei să fii și tu p0ponar și să îi iei în brațe pe toți p0ponarii din lume. Să fii mama p0ponarilor. Eu nu am mai întîlnit asta.
Există un dialog în romanul ăsta, între el și administratorul cimitirului care m-a făcut să-mi mușc buzele la sînge. În care se laudă fiecare cu ce i-a făcut ta-su cînd era mic. Cu ce i-a făcut rău ta-su cînd era mic. Acolo aș fi vrut să mă bag și eu. Să le povestesc aia cu mîța, de exemplu, cu puiul ăla de mîță pe care l-a luat tata și l-a dat de peretele vecinilor de s-a făcut praf și i s-au lipit creierii de var, sub ochii fie-sii de cîțiva ani. I-am spus, că nu știa, că din cauza bătăilor se pișa pe el în pat. Iar ta-su îi freca cearșaful de față să îl dezvețe, ca pe cîini. Și mai e un dialog între el și un popă. Și toate gîndurile din capul lui. Și penultima scenă a cărții. Și pe astea aș fi vrut să le scriu eu. Le-a scris el, citiți-le voi.
Mi-ar plăcea să devin măcar o dată erou. Mi-ar alimenta ego-ul. Mă gîndesc de multe ori că salvez un copil dintr-un incendiu. Că împiedic un om să sară în fața metroului. Că sunt într-un avion care se prăbușește pentru că pilotul și copilotul au leșinat, iar eu urmez indicațiile turnului de control și reușesc să aterizez cu bine. Că sunt în Eurostar și conving un grup de teroriști că nu e bine să omoare toți oamenii din tren. E evident că toate dorințele astea vin din faptul că sunt nemulțumit de mine și din faptul că, nesimțind dragostea în copilărie, îmi doresc să o simt acum din toate părțile. Sunt foarte puține lucruri care mă mulțumesc sau mă fac să mă simt bine. Mulți oameni trăiesc așa. Nesatisfăcuți. Mereu vedem la televizor și în ziare oameni care reușesc în viață. Oameni care au slăbit zeci de kilograme, tineri care au inventat aplicații pentru telefon și le-au vîndut cu zeci de milioane, actori mediocri care devin vedete bine plătite pentru că joacă în filme pentru retardați, norocoși care au cîștigat la loto, oameni fără picioare care reușesc să cîștige medalii olimpice, indivizi care, din pragul sărăciei, au ajuns regi ai tranzacțiilor bursiere. Toate căcaturile astea te frustrează. Te fac să te simți mic pentru că tu nu ai reușit nimic. Sau, mă rog, aproape nimic. Ai reușit să îti iei un job de căcat, să îți faci un împrumut la bancă și să-ți iei un apartament cît o căcărează pentru care o să plătești tot restul vieții, ai reușit să te blochezi într-o relație care nu te face fericit, ai reușit să îți bați joc de tine ajungînd într-un punct al vieții în care e evident că nu vrei să te afli, dar din care habar n-ai cum să pleci. Și acum ce faci? Ce poți să faci? Din păcate nu poți să faci prea multe. Dacă ai un talent, o idee genială, o metodă concretă care să te ajute să îți schimbi viața, exploateaz-o! Dacă nu, acceptă-ți mediocritatea. Pentru că mediocritatea nu e atît de rea. Mediocritatea te lasă să citești, te lasă să vezi filme, să asculți muzică, să mănînci, să dormi, să mergi într-o vacanță două pe an, să te simți bine cumpărîndu-ți tot felul de gadgeturi, să bei o cafea la o terasă, să ieși la o bere cu prietenii, să faci o baie de relaxare. Dar acceptă că faci asta ca om mediocru și nu îți imagina că după asta va urma ceva genial. Pentru că sunt șanse foarte mari să nu fie așa. Cel mai probabil, va urma ceva genial de mediocru. Vrei să faci lucruri mari, senzaționale? Gîndește-te bine întîi dacă ai cu ce! Visează în funcție de propriile resurse și posibilități. De cele mai multe ori vei vedea că nu ești înzestrat de așa natură încît să realizezi lucruri mărețe. Și atunci ar fi bine să accepți că ești mediocru. Dar nu confunda mediocritatea cu resemnarea pentru ca asta te-ar transforma într-un căcat! Un căcat care pute de-ți întoarce stomacul pe dos. Nu neapărat stomacul celor din jurul tău, ci stomacul tău în primul rînd! Ăia de-i vedem noi la televizor că reușesc sunt, poate, cîteva mii de oameni. Mediocri, ca noi, sunt cîteva miliarde. Deci nu e o tragedie! Nu ești singurul! Nu rîde nimeni de tine că ești mediocru! În mintea aia a ta îngustă de împrumutat la bancă încearcă să înțelegi că ești bine. Aproape nimicul ăla pe care îl realizezi tu e mult! Nu mori de foame, nu stai în frig, nu dormi afară! Asta ai reușit! Să ai grijă de tine! Și, dacă asta ți se pare puțin lucru, atunci nu ești doar mediocru, ești și prost! Și zîmbește-mi pe stradă! Pentru că și eu sunt mediocru și mi-ar plăcea să-mi zîmbească cineva din cînd în cînd! M-aș gîndi că, dacă mi-ai zîmbit, asta înseamnă că, văzîndu-mă atît de relaxat în mediocritatea mea, te-ai hotărît să nu mai sari în fața autobuzului. Și iată cum eu am devenit erou mediocru fără să vreau, fără să știu!
Minciunile m-au băgat într-o grămadă de căcaturi de-a lungul vieții. Am luat bătaie de la mama, tata și bunica pentru că am mințit. Am pierdut un job pentru că am mințit. Am pierdut o relație pentru că m-am mințit pe mine. M-am făcut de rîs pentru că am mințit pe cine nu trebuia. Dar cu toate astea, nu cred că am putea trăi fără minciună. Ar fi imposibil. Viața ar fi de căcat fără minciuni, fără prefăcătorie, fără fațade. Minciuna creează amabilitate, bunătate, plăcere, bucurie. Adevărul doare de foarte multe ori. Știe toată lumea asta. Și cu toate astea e ridicat în slăvi. Nimeni nu înțelege că în ziua de azi oamenii sunt prea răi pentru a face față adevărului. Fie că sunt cei care îl emit sau cei care îi cad victime. (…)
În comparație cu adevărul, minciuna e superbă în cazul ăsta, ca în multe alte situații. În cazurile astea îmi vine să iau minciuna în brațe, să o pup. Să am grijă de ea, să o dau cu creme scumpe, cu parfumuri de nișă și să îi spun „Te iubesc” în fiecare dimineață. Cu adevărul m-aș șterge la cur.
Am un sfat pentru toți părinții: Iubiți-vă copiii! N-aveți bani să-i creșteți? Nu vă plîngeți în fața lor sau abandonați-i! Le va fi mai bine fără voi. Măcar vor putea visa că părinții lor erau buni și nu vor afla niciodată cît de căcăcioși sunteți. Cît de egoiști sunteți! Copiii voștri vor crește și vor avea problemele lor, nu trebuie să le știe și pe ale voastre. Fiți actori în fața copiilor pentru că nu le va pasă cît de netalentați sunteți. Lor le va plăcea că jucați pentru ei! Dați-le copiilor orice aveți voi bun. Sunt atîtea lucruri gratuite și frumoase. Dragoste, vorbe, povești, cîntece, dansuri, jocuri. Dar nu le dați griji. Nu le dați frică! Nu le dați un viitor de căcat! N-o să mă ascultați și o să spuneți: „Ce căcat mă învață pe mine un bulangiu cum să îmi cresc copilul?”. Da! Eu! Pentru că din cauza unor cretini ca voi eu sunt un copil mare! Din cauza unor cretini care nu mi-au citit niciodată o poveste și m-au învățat că fără dragoste se poate trăi, dar fără bani nu!
Te’n gură Teleșpane, m-ai făcut să vorbesc urît.