Sunt sfîșietor de fericită. Și nu e o figură de stil. E adevărul nud, dezbrăcat de metafore. Așa mă simt: sfîșiată, ruptă în bucăți dureros de vii. Bucățile alea au devenit pagini de hîrtie mirosind a cerneală. Azi. O bucată de mine s-a dat peste cap de 9 ori și s-a făcut carte. Nu am atins-o, încă. Nu i-am adulmecat paginile, nu le-am simțit mîngîierea sub buricele degetelor. Nu i-am sărutat, sfielnic, picioarele. O să ajungă mai repede la cîțiva dintre voi, care ați comandat-o deja, înainte ca eu să o fi văzut întrupată în carnea și oasele ei de fost copac. Și nu mă doare gîndul ăsta, mă umple doar de o sfială mare. Sufletul meu o să îl țineți în mîini, rogu-vă, umblați cu fereală.
Mai devreme m-am dus după pîine și pe drum spre casă, cu gîndul la faptul că nou-născuta mea carte a ieșit, caldă, din tipar, m-a apucat un plîns nestăpînit, amarnic. Am parcat în față și am rămas în mașină să termin tot plînsul. Am stat și am lăcrimat, dar tot nu l-am terminat. Cred că am mult, mi-a dat Bunuțul, să fie, nu știi ce ocazii mai apar, să am pe ce pune mîna la nevoie. Spaniolii au o vorbă pentru asta, o vorbă pentru un plîns și o alta pentru alt plîns. Llanto.
Sfîșiată, așa mă simt. Sfîșiată. Mi-am șters lacrimile în lift, dar fetele tot au văzut. S-au înduioșat cînd au văzut-o pe mică-sa stînd în hol și șiroind, au venit și m-au îmbrățișat, cea mare cu un cap mai mare, cea mică, de la același nivel, și mi-au zis că sunt mîndre de mine și că mă iubesc. Doamne, fetele mele sunt mîndre de mine! Ce grozăvie mare e asta, tulai!
Nu am crezut că o să mi se întîmple asta, nu am crezut că merit. Scrisul meu a fost mereu un act atît de intim. Nu m-am dus niciodată să spun nimănui, avizat sau neavizat, știi, eu scriu. Mi-a părut nuștiucum să mă duc la prietenii mei scriitori și să le spun, neobrăzat, că și eu scriu. Conjuncția aia mi-a părut prea obraznică, ce infatuare e asta, cum să te pui egală, tu, care scrii la tine în cap, cu un om publicat, care are cărți în librărie și cetitori și cronici? Și nu am spus, am tăcut, că e plină lumea de oameni care și ei scriu, ce nevoie ar mai fi fost de mine? Și m-am dus la lansări. Am stat cuminte, ba în public, ba cu microfonul în mînă și cu plînsul înghițit în gît ca un nod mare și m-am uitat cum oamenii devin autori publicați. Am răsfoit cîte o carte. Uneori mi s-a părut că parcă și eu aș scrie binișor, că parcă nu e chiar așa valoroasă, cartea pe care am ținut-o în mînă. Am alungat gîndul nesimțit, ca pe o muscă sîcîitoare. Cum să cutez eu să crez asta, cine sunt eu? Și am plecat simțindu-mă o proastă și o ratată. Că dacă aș fi fost bună de ceva, aș fi stat și eu în raft, colea, dar nu sunt și nu voi sta niciodată în vreun raft. Decît dacă mă sui pe ălea din cămară. Și am simțit mereu că viața mea e în altă parte, că poate că ar fi trebuit să trag mai mult, să învăț mai mult, să citesc mai mult, să scriu mai bine și uite, poate într-o zi aș fi fost și eu acolo, printre ei, dar eu am crescut copii și am muncit și nu sunt bună de nimic, o să mă resemnez și gata. Și poate, cine știe, după ce oi sfecli-o, cineva va găsi toate bucățile alea sfîșiate de mine și le va aduna în vreo carte, cine știe? Cine știe? Și apoi alungam iar gîndul ăla, cine te crezi, fufo, să meriți asta, fie și după moarte?
Acum doi ani stăteam în subsolul librăriei Șt. O Iosif. Se lansa o carte frumoasă, cu autoare frumoasă. De vîrsta mea. Cu multe cărți scrise și multe proiecte. Nu cred că m-am simțit vreodată mai obidită, mai ștearsă, mai una cu pămîntul. Am plîns tot drumul spre redacție. Eram cea mai ratată femeie din Univers. Nu am invidiat-o. Nu. Am admirat-o. I-am citit cartea cu sufletul. Dar, în comparație, m-am simțit nimic. Zero.
Peste cîteva zile voi sta în subsolul aceleiași librării. Cu cartea mea în mînă. Înconjurată de Oameni. Cum rahat să nu plîng cu muci pe tastatură, spuneți și voi? Cum naiba s-au întîmplat toate astea, cînd? Mie? Așa, deodată? Mă simt de parcă aș sta într-o cameră goală a cărei ușă s-a deschis și pe acolo năvălește apă. Multă apă. Toată. Mă sufoc, stau în apnee.
foto cover: Adriana Becichi
LE: cinci ani mai tîrziu, cartea se afla la a doua ediție și un număr de tiraje uriaș pentru o carte de poezie.