Ieri, cînd am văzut poza asta pe net, mi-a urcat brusc tensiunea. Am mai făcut un pic de research, am aflat că ok, nu Calvin Klein a zis că Myla Dalbesio e grasă, dar că în toate shootingurile pe care le face e aleasă ca plus-sized model. Femeia poartă M, 38 adică. Și eu port 38 (că nu suport hainele strîmte) și nu mă gîndesc deloc la mine ca la o grasă, nici măcar acum, după sărbători, cînd am luat un kil-două în plus. Dar nu m-am enervat din cauză că eu port 38 și ăia m-au făcut grasă, ci m-am enervat pentru că fetele mele cresc într-o lume în care li se inoculează de foarte mici ideea că o femeie normală e grasă și că trebuie să fie moarte de slabe ca să fie frumoase.
M-am gîndit mereu că m-am născut în cea mai bună dintre lumile posibile în care să fiu femeie. Nicicînd femeia nu a avut mai multe drepturi, nu-i așa? Poate în paleolitic, în vremea matriarhatului. Și totuși, nu scăpăm nicicum de obsesia machistă de a fi privite drept hălci de carne. De stereotipuri, de modele nerealiste care ne fac să ne simțim întotdeauna insuficient de frumoase, de slabe, de blonde etc. Și modelele astea ne urmăresc toată viața, ne pervertesc imaginea de sine, ne torturează, mai ales pe noi, femeile. 1000 de femei mor de anorexie în fiecare an chinuindu-se să fie mai slabe, deci mai atrăgătoare. Iar anorexia nu e o fiță, e o boală extrem de gravă, cu consecințe îngrozitoare, i-am văzut fața hîdă. Și nu știu dacă am întîlnit ceva mai dureros decît sentimentul de neputință pe care îl ai atunci cînd cineva extrem de drag se înfometează sub ochii tăi și nu poți face nimic ca să îi arăți cît e de minunat exact așa cum este.
Lumea asta în care trăim mi se pare atît de greșită încît e de mirare că mai funcționează. Frumusețea e monedă de schimb și unealtă de tortură. Nici una dintre noi nu se întreabă, atunci cînd ne uităm în oglindă și ne simțim urîte, inadecvate, cine a stabilit dinainte pentru noi ce e frumos? Azi, frumosul nu mai vine la pachet cu binele, adevărul, armonia, utilul, precum la vechii greci. Nu mai este nici kantian – ceea ce place fără concept, ci ceea ce rămîne după preconcepții, după aplicarea șabloanelor cu care ne sunt infestate creierele de cînd suntem mici și ne jucăm cu păpuși Barbie blonde, slabe și înalte, cu buze și bucle perfecte. Vai mama noastră dacă sărim departe de schemă, ne vom autoflagela și vom suferi toată viața. Oricît de sinistru ar suna, înăuntrul fiecărei femei, oricît de frumoasă social acceptat ar fi, se zbate o ființă care nu e niciodată mulțumită de sine, care nu își iubește corpul, care suferă ori de cîte ori se uită în oglindă, care se compară mereu cu altele sau cu un sine dintr-o vreme în care arăta mai bine, care se înfometează sau încearcă fără succes să o facă. Și ne și bănuim unele pe altele că am fi mai sigure pe sine, mai mulțumite de sine, mai puțin nefericite cu felul în care ne arătăm. Eu știam despre mine că sunt așa, însă mi-am dat seama că majoritatea suntem, la terapia de grup, cînd am vorbit despre relația cu corpurile noastre și am înțeles că relația cu corpurile noastre e, în aproape toate cazurile, dramatică. În cel mai neironic sens posibil. Iar asta nu se va schimba curînd, atîta vreme cît sub nas ni se plimbă o femeie cu dimensiuni absolut normale și ni se spune că e plus-sized.
De cînd mă știu, frumusețea șablonardă, prea zgomotoasă, m-a lăsat indiferentă. Găsesc frumoase imperfecțiunile, un anume touch – vorba lui Tarantino, o atitudine, niște trăsături uncommon. Mă înfierbînt cu bărbații în discuții interminabile despre femei celebre, ca să le explic de ce nu îmi plac mie fir femeile alea însă mă dau pe spate Elena Anaya sau Alicia Vikander, de exemplu. Și tot sper la o lume mai blîndă cu femeile în care să fie adulte fetele mele.
Iar dacă Myla e plus-sized, atunci și eu mă declar obeză și le dedic lui CK și altora ca el, care m-au făcut grasă, piesa asta, cu toată dragostea.