Tonul vocii profesoarei e tot mai răstit, tot mai certăreț. A confiscat ședința din gura și mîinile dirigintei și repetă aceleași lucruri de aproape 35 de minute, de cînd am intrat eu, care am întîrziat. Like mother, like daughter. Ea vrea și încearcă, dar copiii sunt rău crescuți, indisciplinați, lipsiți complet de bun simț, nu ascultă, vin la școală îmbrăcați în blugi rupți (ăsta e momentul în care îmi pare tare rău că nu am pe mine blugii rupți), instituția e instituție, nu sunt de capul lor, nu învață, nu îi interesează materia, unii stau pe telefoane și refuză să le lase în cutia special amenajată. Cînd reia poveștile, pe același ton obositor și răstit, deschid telefonul și răspund la niște whatsapp-uri, deja nu mai duc. Îi înțeleg perfect pe copiii ăia. Like mother, like daughter. Bine, fie-mea e sancționată și pentru că are tupeul să citească literatură în ore, or așa ceva nu se face, nu ai unde ajunge cu halul ăsta de indisciplină. Confirm: tot liceul am avut o carte pe genunchi și n-am ajuns nicăieri. Tot aici sunt. Like mother, like daughter.
Că ea a văzut un băiat căruia i se vedeau genunchii prin blugi și l-a atenționat și el a zis doar bine doamna profesoară. Doamna profesoară e mai tînără decît mine.
Încerc, pe un ton împăciuitor, să avansez ideea că, totuși, avem de a face cu niște adolescenți, în perioada lor cea mai confuză. Care sunt într-o căutare tulbure a identității, sunt suferinzi din cauza tuturor schimbărilor, o generație incompatibilă cu modelul de școală practicat pe vremea mea și nereformat nici măcar o țentimă. Că sunt copii foarte inteligenți, bombardați de informație, cărora sistemul nu le mai oferă motivația necesară. Și că blugii rupți ar trebui să fie ultima grijă a școlii.
Doamnă profesoară, dacă trei sferturi de clasă au nota 2, spune o mamă din față, timid, undeva e și vina dumneavoastră.
Dar ceva bun de copiii ăștia nu aveți să ne ziceți? Că de o oră auzim doar ce incompetenți, leneși, indisciplinați, lipsiți de bun simț sunt…, sare o mamă mai tînără, rujată cu roșu aprins. Chiar nu e nimic bun de ei, sunt toți niște loaze bune de corecție?
Nici vorbă, dar eu vă zic părțile negative, să îi îndreptăm.
Copiii noștri negativi și strîmbi care trebuie îndreptați. Și care s-au strîmbat singuri, noi nu avem nicio responsabilitate, au ieșit ei așa că au vrut. Rebeli și strîmbi. Cîndva, am fost și eu așa un adolescent și uite că nu au reușit să mă îndrepte niciodată. La partea cu negativul, adulții au mereu dreptate, totuși, ei sunt negativul nostru, mereu. Hîrtie de turnesol.
De undeva, din fața mea cam cu două bănci, aud o voce firavă, umilă. O doamnă cu un batic transparent pe cap înalță o rugă către profesoară: vă cer eu iertare, dacă ea mă face de rușine și nu e în stare, și sunt de acord că învățământul asta trebuie să facă, să îi îndrepte. Maria, strigă la fata blondă așezată pe locul din stînga ei, pe care abia acum o observ, dacă tu ești nesimțită, îmi cer eu iertare în locul tău. Ești o rușine! Nu o să fii în stare să termini douășpe clase cu atitudinea asta…
Îmi ard obrajii de furie și umilință. Strîng pumnii pînă îmi intră unghiile în palme. Nu e treaba ta, îmi repet, nu e treaba ta. Dar nu pot să nu văd și aud fata care plînge în bancă; doar îmi pot imagina ce e în sufletul ei.
Cînd doamna profesoară pleacă, rămîne doamna dirigintă care ne spune că, deși adolescenți și mari, copiii noștri au încă mare nevoie de noi, dar nu știu cîți dintre noi înțelegem ce spune. Se sună, majoritatea pleacă. Rămînem eu, un domn respectuos, diriginta și, în bancă, certîndu-se tare, doamna cu baticul transparent și fata cea blondă. Cît tatăl vorbește cu diriga, trag cu urechea la ce își spun. Fata plînge și tremură de o furie pe care încearcă din răsputeri să o reprime, mă-sa o lovește cu vorbe: nu ești în stare de nimic, dacă a zis fără blugi rupți, atunci tu de ce ai venit așa, nu o să termini nici doișpe clase, mi-e rușine cu tine, mă faci de rîs. Furia mea crește. Ieri, la modulul de grup, am lucrat pe un exercițiu menit să ne centreze în sine: să desfacem în patru pași distincți mecanismul inconștient care ne face să reacționăm într-un anume fel la anumiți stimuli. Aud/văd ceva (în cazul meu scena de mai sus), proiectez/îmi imaginez ceva (în cazul ăsta, că fata e umilită și rănită, că se simte respinsă, neiubită, abandonată de mamă), asta îmi amintește de… (în cazul meu de zeci de scene similare cu mama/tata), iar asta mă face să mă simt… (în cazul meu foarte furioasă). Toate astea îmi trec rapid prin cap, iar cînd doamna dirigintă îmi face semn că iese cinci minute, mă întorc spre mamă. Fata tocmai iese protestînd printre lacrimi din clasă.
Doamnă, îi spun pe cel mai blînd căutat ton al meu, de ce vorbiți așa cu copila dumneavoastră? Nu o vedeți că suferă, că are nevoie de mama ei să fie de partea ei, să o înțeleagă, ierte și iubească? Puneți-vă puțin în locul ei, vă dați seama ce rușine și umilință a simțit cînd ați ales să îi vorbiți astfel de față cu atîția oameni? O vedeți un copil bun de nimic, dar este un suflet la fel ca oricare dintre noi. Dacă soțul ar fi vorbit așa despre dumneavoastră, de față cu alți oameni și dumneavoastră acolo, cum v-ați fi simțit? Furioasă și umilită, nu? Exact așa s-a simțit și ea. Copila dumneavoastră are nevoie de dumneavoastră. Are nevoie să știe că mama o iubește.
Se uită prin mine.
Dar ce, școala e școală, dacă a greșit eu nu vreau să mă fac de rîs, i-am zis de atîtea ori că e vulgară și indecentă.
Doamnă, vă rog, credeți-mă pe cuvînt, eu port des blugi rupți. Priviți-mă, sunt vulgară și indecentă? Am scris cinci cărți fără să ies din blugii rupți. Spuneți-mi, vă par vulgară și indecentă? Credeți că am ajuns așa de rău din cauza blugilor? Moda se schimbă și e doar modă. Așa le place lor acum, asta nu îi face nici vulgari, nici indecenți. Știți ce am făcut eu acum cîțiva ani cînd fiica mea cea mare a fost certată că poartă (la liceul de arte, unde ar trebui încurajată creativitatea) niște pantaloni-fustă cu turul foarte jos? M-am dus la școală îmbrăcată exact la fel, să îmi apăr copilul, fiindcă am crezut în el.
Dar eu m-am sacrificat pentru ea și ea mă face de rîs!
Cei patru pași se derulează din nou instant în mintea mea: aud m-am sacrificat, proiectez cum se simte fata aia care tot aude asta, îmi amintesc de cîte ori am auzit eu placa cu sacrificiul, simt furie și neputință. Reglez din nou tonul, să nu fiu agresivă, așa cum îmi vine instinctiv.
Doamnă, dar dacă e așa un mare sacrificiu să o creșteți, de ce ați făcut-o? Că ea nu a cerut să se nască, ați adus-o pe lume benevol, în 2001 nu mai exista decretul să vă oblige. Ați făcut-o pentru că ați vrut. Tot așa cum am făcut și eu copiii mei. Iar ei nu sunt un sacrificiu, sunt un dar și o bucurie pentru mine. Sigur că mă enervează și pe mine, dar nu e vina lor că s-au născut, nu am de ce să îi pedepsesc pentru o alegere de-a mea. Nu cred că Maria v-a cerut să vă sacrificați, ați făcut ce ați vrut dumneavoastră, nu o mai pedepsiți pentru alegerile dumneavoastră. Maria e un copil care e neînțeles și care suferă. E un copil minunat, de ce nu puteți vedea ce copil minunat aveți? Are nevoie doar de o vorbă bună și o mîngîiere de la dumneavoastră.
Dar eu nu pot accepta așa ceva, dacă nu ascultă și a luat-o razna…, se revoltă doamna înfundat.
Doamnă, copiii noștri sunt oglinda noastră. Dacă Maria nu e bine este pentru că dumneavoastră nu ați știut să mai bine, dacă copilul meu nu e bine, nu e vina copilului meu, ci a mea, căci face și simte ce a văzut la mine, haideți să nu mai dăm vina pe copii pentru eșecurile noastre. Copiii noștri sunt exact așa cum suntem și i-am crescut noi.
(Mă aud vorbind și nu îmi vine să cred că sunt eu. E ca și cum m-am întors în timp și le spun propriilor mei părinți toate astea, cu disperarea că vor înțelege ceva și vor schimba ceva, se vor trezi, vor face mai puțin rău.)
Eu nu am învățat-o să se poarte așa la școală, să fie obraznică cu profesorii, eu am învățat-o numai lucruri bune (estimp intră Maria, blondă și tristă, cum ne-a plăcut nouă), spune, așa se vine la școală? Normal că te ia la ochi profesoara, nu aveți niciun pic de respect, sunteți jalnici generația asta! De ce nu ți-ai cerut tu iertare? Fiindcă nu am pentru ce, izbucnește fata iar în plîns! Dar mama, și ea a greșit față de mine! Nu o pot respecta dacă ea nu mă respectă deloc! Mama răcnește: Tu să taci imediat! Ea e profesoară, tu un rahat de elev!
Văd sub ochii mei cum cresc în copilă, hidoase, de neînvins, rana de umilință, rana de respingere, rana de nedreptate, care o vor însoți toată viața.
Să știți că profesorii nu sunt nici ei infailibili, și ei pot greși, că sunt oameni, iar fata are dreptate, chiar merită și ea respect, mai zic, cu senzația că mă izbesc, ca o muscă amețită, de un geam dincolo de care nu e nimic și mai ales nimeni. O privesc pe Maria, plînge reținut, cu o furie greu reprimată pe care o cunosc atît de bine. Mă îneacă și pe mine plînsul și o jale mare, adîncă, fără margini. Mă doare sufletul pentru toate Mariile crescute de oameni necrescuți ei înșiși, pentru toate Mariile educate de profesori așijderea, pentru toți adolescenții umiliți, respinși, neiubiți, admonestați, chinuiți, suferinzi, cu inimile frînte, care vor deveni adulți cu inimi frînte, care vor crește copii cărora le vor frînge inimile. Și mi se pare că e prea multă nedreptate și durere în lume, că nu se va opri niciodată, că nu ne vom face niciodată bine, că ne afundăm în durere și furie, în răni de respingere și abandon, ca într-un ocean uriaș, care ne înghite.
Plîng pe scările școlii, scara profesorilor și scara elevilor, căci unii sunt mai prejos decît alții, trebuie segregați, plîng pe stradă, plîng, vorba unei poetese jignite în naturelul simțitor, cu capul pe volan. Apoi îmi sun fetele și le spun că sunt minunate exact așa cum sunt, că le iubesc și le admir și că sunt norocoasă că sunt mama lor.
Și apoi mai plîng puțin, scriind asta.
(Și jurasem că nu mai merg la ședințele cu părinții.)