Se uită la mine cu ochii ei care au obișnuit să fie albaștri și care acum abia mai văd. Face 88 de ani, în curînd. De cîte ori o văd, e tot mai uscată, tot mai mică, parcă.
– Grea e bătrînețea, băiată! Tare grea. Nu am crezut că mai apuc iar iarna. Am zis că mă duce în deal, da’ nu-i după mine, dacă n-o vrut Mniezo… Ce să fac? Trăiesc… Dar nu doresc nimurui să ajungă așa bătrîn, că tare greu e, nu mai poți face nimică. Numa’ unul singur din voi să ajungă, să vază, că nu mă crede niminea.
– Pe mine să nu te bazezi, îi zic. Eu mai bine te cred pe cuvînt!
Rîde mama-mare, rîs amar.
– Dapăi tu băiată, mă dor pchicioarele de nu mai pot, cînd mă pui sara în pat, juma’de oră îmi fac frecție și tot mă doare de mă prostește. Da’ de aia tot am măturat toată curtea de frunze… Acum o hini iarna, iar trubui să fac focul, lua-l-ar nevoia să îl ia de foc, că am zis că nu mai ajung să chinui și iarna asta. Nu mai am vlagă, băiată, tare grea e bătrînețea asta, nimurui nu doresc. Pastile iau cu pumnul, 6 dimineața, 5 la prînz, sara iar șase. Mă lupt și cu constipația, numa Mniezo știe… la weceurile astea din casă e tot ocupat, afară nu mă mai pot duce că e bătrîn și weceul ăla ca mine, mi-e că se surpă cu mine și mă mai înec în rahat!
Rîde. Apoi se uită la fie-mea cea mare care o ține în brațe pe nepoată-mea, fiica vară-mii, de numai 7 luni.
– Tu băiată, ce mari or crescut fetele astea! Pă asta am șters-o la cur, ce mică era. Ia zi, mamă, cît avea cînd grijeam de ea și tu mergeai la muncă?
– Vreo 2 ani, mamă-mare…
– Vezi, nu mai am țînere de minte. Grea bătrînețea. Batăr îi mulțămiesc lu’ Mniezo că mi-o țînut mintea întreagă, că nu mi-am cherdut bulendrele, rău îi să îți plece mintea sorcova…
Apoi după un minut, în care se uită cu ochii ei aproape stinși la noi, la fetele mele, la copiii vară-mii.
– Bogată mai sunt… cine mai e ca mine, 3 strănepoți, 4 strănepoate și 4 nepoate! Lasă că ei vedea tu cînd ei avea nepoți. O țîră mai ai și tu… Auzi băiată, dar cu cartea cum merge? O cumpără cineva?
– Merge, mamă mare, nu îți face griji… Iese săptămîna asta a doua.
Ți-am scris în ea niște povești, continuu în gînd. Vreo trei. Și povestea cotului tău, mamă-mare. Mi-e că într-o zi nu o să mai fii, să am cu cine rîde și povesti. Măcar în carte să rămîi. O mîngîi pe chipul pătat și stafidit. E slabă și se face tot mai mică. Pînă va dispărea de tot. Cu bătrînețea ei grea cu tot.