Aud continuu în jurul meu oameni care ar vrea să o ia de la capăt. Să mai fie ei o dată tineri. Anii de liceu, cei mai frumoși ani. Ar vrea să mai aibă o dată optișpe ani. Șaișpe.
Not.
Dacă ceva nu aș mai vrea să fiu vreodată, aia e adolescent.
Mă uit la fetele mele și îmi amintesc cît de confuză eram și eu. Cît de nesigură. Anii de liceu au fost cei mai răi ani din viața mea și așa rea. Și nu mă refer la treburile grave, care m-au marcat definitiv.
Îmi amintesc că eram foarte complexată că părinții mei nu erau intelectuali rasați. Că nu crescusem într-un mediu elevat. Mama, hai, că e învățătoare. Dar tata era un muncitor. Cînd trebuia să scriu în foaie, la fiecare început de an, meseria părinților mei, îmi venea să trec la tată decedat mai degrabă decît să scriu muncitor. Iar dacă mă întreba careva ce e tata, invocam toate hăurile să se despice și să mă-nghită. Ascultam muzică clasică cu obstinație și îmi doream să mă închid într-o bibliotecă cîțiva ani, ca să recuperez ceea ce credeam eu că am în minus față de copiii de intelectuali. Cînd l-am cunoscut pe răposatul, tata era plecat din țară. Doamne, cît de ușurată am fost. Nu vorbeam despre el. Nu știu cum, dar el a înțeles că tata e inginer. Nu l-am corectat. Nu aveam cum deschide gura să zic adevărul: ai înțeles greșit, tata e mecanic de utilaje grele. Așa că am tăcut și am sperat că se va rezolva de la sine. O vreme mai tîrziu, inevitabil, s-au întîlnit. Nu mai știu dacă mi-a reproșat că l-am lăsat în eroare sau doar mi-am imaginat de atîtea ori scena, obsedată fiind de asta, încît acum am o amintire falsă.
Eram complexată de trupul meu. Paroxistic. L-am moștenit întru totul pe tata. Nu aveam pic de grăsime pe mine, eram sculptată, planșă de anatomie. Mușchi lungi, supli, stomac cu pătrățele. Eram într-a șaptea cînd m-au pus colegele, acasă la prietena mea, să îmi ridic fusta lungă de blugi să le arăt picioarele. Mamăă, arăți ca Madonna, au remarcat scîrbite. Să nu porți fuste scurte, niciodată! Azi știu că am niște craci senzaționali și că multe femei trag ani la sală și nu reușesc să facă gambe ca cele cu care m-am născut eu. Dar atunci le-am crezut și am decis să nu port fusta scurtă niciodată. Și m-am ținut de cuvînt. Erau vremuri mai confuze ca mine. Fătucile ca mine erau disprețuite. Mare căutare aveau pufoasele. Îmi doream cu disperare să am fund mare și pufos și picioare fără pic de gambă. Mă uitam la mine dezgustată, mă uram. Mi-am ascuns cu îndîrjire cracii și fundul și stomacul. Numai de sîni nu îmi era rușine. Nici azi nu îmi e. Și azi și atunci puteam purta orice fără sutien. Mai ales atunci. Acum îmi vine să mă biciuiesc cînd mă gîndesc cît am putut suferi deși eram probabil una dintre cele mai bine construite femei văzute cu ochii mei vreodată. Și mă ucide neputința de a-i arăta vreuneia dintre fete că face aceeași greșeală.
Mi-amintesc de mine plină de coșuri, complexată până în străfundul iadului și înapoi, de fondul de ten folosit în liceu ca să îmi ascund acneea juvenilă, depus tot pe fundul stomacului răposatului, pesemne. De tonele de ceai de urzică îngurgitate stoic și fără rezultat. De încăpățînarea cu care evitam oglinzile, ca nu cumva să îmi reflecte urîțenia închipuită dar atît de reală, totuși, pentru mine. De felul în care îmi acopeream obrajii cuperozici cu palmele și îmi spuneam cu durere că, dacă aș avea pielea curată, aș fi aproape drăguță. De replica unei colege de clasă atunci cînd a auzit că fusesem aleasă să prezint balul de absolvire: tu nu te uiți în oglindă ce nasoală ești?
Era fata din banca din față, cea care își deformase coloana din cauza poziției în care își ținea fundul- cel mai de preț bun al ei, după virginitate, pe care visa să o dea în schimbul unei vieți în bogăție. Îmi amintesc de obsesia bolnavă pentru fosta răposatului. Pentru fostele, în general. Nesiguranța. Comparațiile, întotdeauna în defavoarea mea.
Insomnia. Tristețea.
Adolescența suge grav.