curînd fac 37 de ani. încă nu am scris despre asta, mă mănîncă buricele degetelor, dar nu am avut cînd. am găsit bucata asta de text, de acum 4 ani și mă uit la ea ca la un copil bolnav. cu compasiune și drag, dar și cu bucuria că între timp s-a făcut bine. fotografia e, și ea, de atunci.
mai 19, 2010
anul ăsta nu voi primi buchete anonime sau nu la birou. fiindcă nu am birou. mi-am dat demisia.
anul ăsta nu sunt o pi#dă șmecheră, ci una proastă, cum am și relevat.
anul ăsta fac 33 de ani și aș muri, că doar și Iisus. dar nu pot.
nu pot nimic.
afară e frig ca în peșterile mezozoice, dar nu-i nimic, și în mine e, ne asortăm.
anul ăsta credeam că o să fie fain. credeam că mi-am reconfigurat creierul, că mi-am activat emisfera stîngă.
apoi m-am prins în propria plasă și nu a mai fost nimic.
cu jobul schimbat. cu telefonul schimbat. cu sufletul schimbat.
nu am răspuns nimănui. am dormit. m-am trezit. juma de rivotril sub limbă. am adormit la loc.
pînă la 33 de ani am primit un tir de flori și niciuna de la tine.
pînă la 33 de ani am colindat un sfert de lume și niciun kilometru cu tine.
pînă la 33 de ani am plîns 478 de găleți de lacrimi deși cercetătorii, britanici, firește, au stabilit că un om plînge într-o viață maximum 9.
pînă la 33 de ani am vrut să mă sinucid de 478 x 10000 și nu am încercat decît o singură dată
pînă la 33 de ani m-au curtat cohorte de bărbați, m-au adulat, m-au zeificat, iar eu nu știu cum e să fii iubită mai mult de cîteva minute, ore, zile
pînă la 33 de ani am crescut singură 2 copii și eu sunt încă un copil speriat, cu ochi negri și plînși (mă faci fericit, fetiță cu ochi negri, mi-a scris cîndva cînd eu alergam în pădurea mea, alergam printre mierle și cintezoi, foioase și conifere, alergam printre frici și urși și stropi de soare care mi se așezau pe umărul de pe care aluneca maioul, printre alinturile și blestemele a doi sau două mii de bărbați, cine mai știe )
pînă la 33 de ani m-am mutat de fix 15 ori. dintre care de 7 ori cu copiii după mine. dintre care de două ori înapoi acasă la mama, deși jurasem că mai bine mor. dintre care o singură dată în casa mea. ultima.
la 33 de ani sunt la fel sau mai frumoasă ca la 20 dar asta nu e un avantaj ci un blestem. o cruce.
pînă la 33 de ani am dormit 12053.25 de nopți și din ele nici 800 în brațele cuiva.
pînă la 33 de ani am mințit, am înșelat, m-am înșelat
pînă la 33 de ani mi-am lăsat sufletul în palma cîtorva oameni și ei au închis pumnul și au strîns pînă la sînge tocmai cînd mi-era cel mai sigur că nu aveau cum să facă asta niciodată. și apoi nu am mai crezut în nimeni. bărbatul nesăbuit și rătăcirile lui au pus dop ventricului si atriului stîngi. și nu am mai crezut. cînd poate ar fi trebuit să cred, nu am mai știut cum. de platoșele de xenă border-line activate. de durere neconsumată pînă la capăt.
pînă la 33 de ani mi s-a făcut frică, atît de frică, Doamne, atît de frică și am fost rănită, rănită, sfîșiată, încît nu mai pot crede în nimic și nimeni și cred că am împietrit puțin și nu, nu sunt perfectă, sunt doar singură și paranoizată și mi-e teamă, teamă, groază îmi e
și am vrut totul, dar am nimic
mă sună mama. nu îi răspund. mi-a făcut prăjituri și eu nu vreau. nu vreau tort, nu vreau lumînări, nu vreau excursii, diamante, haine, parfumuri, case, mașini. eu vreau doar liniște.
vreau moarte și nu pot nici măcar vrea moarte