București, ziua 4.
Nu aș putea trăi aici. O știam deja, dar timpul ăsta prelungit pe care îl am de petrecut acum mi-o amintește încontinuu. Ore în șir pierdute în trafic. Mîrlănie. Faună. Un sens alterat al existenței. Număr zilele pînă mă întorc acasă, în orașul meu curat.
M-am îndepărtat de carte și de scris. Dar nu mă îngrijorează deloc asta. Am schimbat locul, munca, paradigma. Îmi prinde bine, după iarna asta oribilă. Ce zic, îmi prinde extraordinar. E ce-a spus doctorul. Mă voi întoarce la scris primenită.
Am despachetat abia în a treia zi. Nu doar pentru că am muncit non-stop ci și pentru că mă simt ca într-o paranteză existențială. Sunt o valiză plină cu lucruri îngrămădite, care așteaptă să fie eliberate.
Partea în regulă cu Bucureștiul e că aici începe să se ițească primăvara. Simt că o păcălesc. O să o am de două ori anul ăsta. Trei, dacă pun la socoteală și Tenerife. Mă bucură dement verdele ăsta. Cîte o creangă înflorită. Un boboc de magnolie care stă să izbucnească. Pînă și ploaia din weekend, pe care am sfidat-o cu cizmele mele de cauciuc de țărancă venită cu trenul din provincie. Soarele blurat de după amiază căzînd pieziș peste lacul Snagov și biserica veche. Iar apoi o să mă duc acasă, peste o lună, și o să o luăm de la capăt. Eu și primăvara. Cu muguri și flori de magnolie și iarbă abia-ncepută, cu soare și răsaduri de flori noi pe terasă, după ce toate cele vechi și uscate vor fi fost arse, după ce voi fi aruncat tot ce e mort, putred, mort, mort. Va fi primăvara doomiicinșpe versiunea 2.0, mult îmbunătățită, cu dimineți de mai ciufulite cu gust de cafea și cireșe. O presimt în mine, în fiecare zvîcnet al sîngelui. Așa îmi e mereu primăvara. Tropot. Tumult.