București (a nuștiucîta zi)
M-am trezit mai obosită decît m-am culcat, cu oboseala asta întinzîndu-se ca o molimă în toate ungherele trupului. Oboseală peste viroza aia urîtă și mucoasă, pe care am purtat-o pe meleaguri oltenești în toate zilele astea. Dacă nu aș pleca la noapte acasă, simt că aș claca. E un ritm infernal, drăcesc, 15-18 ore muncă, cîteva ore de somn, apoi de la capăt. Ieri pusei cîteva poze din Oltenia pe Fb și primii un comentariu de la cineva că mă invidiază pentru relaxare și locurile unde mă duc. Rîsei isteric – m-am contaminat de perfectul simplu în Oltenia, atîtea zile – relaxare! Oamenii se uită și, din afară, după poze, au senzația că tu ești în voyage de plaisir. Și chiar dacă muncești, uite ce viață aventuroasă ai, însă nimeni nu calculează costurile și nici nu ar vrea să le plătească ca să fie în locul tău.
Oltenia a fost stranie, fascinantă. Îi spuneam lui G. că aș putea scrie o teză de doctorat în antropologie după tot ce am găsit și documentat acolo. Asta e mișto la proiectul ăsta teribil de greu și epuizant. G. rîde de mine cît sunt de pasionată, cum mă las prinsă în broderiile poveștilor.
Am plecat din București pe zloată și am găsit sudul înverzit și însorit. Și murdar. Am străbătut de cîteva ori toată zona de la Craiova la și spre Dunăre și am cuprins munți de peturi și pungi aruncate pe marginea drumului. Cîmpii sufocate sub gunoaie. Iar oamenii. Ah, oamenii ăia. Cînd voi fi terminat proiectul ăsta, voi scrie probabil povestea, așa cum am simțit-o eu, prin oboseală și muci.
În rest, mi-am bucurat sufletul cu ceruri albastre, cu cîmpii și crînguri deja înverzite, cireși înfloriți și ape limpezi, vorbă iute oltenească, Dunărea cea umflată la Bechet, drumuri lungi presărate cu povești cu G., singura femeie care pare să ducă mai multe decît mine.
Mi-e dor de fete de mor. Le-am lăsat și pe ele răcite acasă, sper să le găsesc bine. Nu simt deloc că vine Paștele. Mi-a vopsit mama cîteva ouă și mi-a făcut cozonac. Simt că aș putea zace zilele astea fără să mă ridic din patul meu odihnitor – m-au rupt paturile de hotel și astelalte, străine, pe unde mi-am aruncat oasele ostenite. Mi-e dor să citesc, să scriu.
Plec acasă la noapte.
