Lumea e un loc fără sens.
Existența însăși nu are niciun scop. Eu, cel puțin, nu am reușit să-l descopăr. Planeta asta e o măcelărie, un abator nesfîrșit. Te naști, te chinuiești o vreme, apoi mori. Nu înainte de a supraviețui morții cîtorva, nu înainte de te sfîșia neîntrerupt, nu înainte de te lăsa sfîșiat. Mori. Te naști ca să mori. Între timp, muncești mult, iubești puțin, te lupți mult. Cu tine, mai ales. Toate interacțiunile care contează ajung să te doară infinit. Te îndrăgostești, învestești pe altcineva cu putere de salvator, dar nimeni nu te poate salva de tine însuți. Nimeni. Nici măcar sau mai ales tu nu poți face asta.
Vreau să mă sinucid în semn de protest pentru inutilitatea existenței. Pentru inutilitatea lumii ăsteia, pentru lipsa ei profundă de scop.
Nu cunosc nici măcar un om fericit.
Am o fantezie: stau întinsă în cada plină ochi de apă fierbinte. Tăișul lamei se reflectă în luciul apei. Înfig adînc; în încheietura mîinii se deschide floarea roșie a cărnii. Din mine se scurge lent, cald, lichidul care-mi ține în viață mașinăria căreia îi spunem trup. Sunt liniștită și împăcată. Nu mai doare nimic.
Partea bună în tot căcatul ăsta existential e că se termină. Și apoi nu mai știi, nu mai doare. Mai ales nu mai doare. Nu poți fugi de tine, dar poți fugi din tine, călare pe sîngele tău care se prelinge încet, înroșește apa din cadă, înroșește fosta realitate din jurul tău. O purifică.
Și mori. Mori.
Iar moartea are sens. Moartea pune capăt vieții lipsite de înțeles. Ăsta e sensul ei: închide cercul ăsta oribil de durere și neființă. Anulează o eroare întîmplată fără voia ta.
Doar murind reușești să dai înțeles neînțelesului.
Zi-mi un singur om care a înțeles de ce ființează. Zi-mi un singur om a cărui existență a contat cu adevărat. Nu, nu tipii ăia care au inventat chestii care îți fac viața inutilă și mai inutilă și comodă. Cineva care a oferit un răspuns adevărat, care a reușit să salveze cu adevărat ceva esențial. Nu, nu viețile inutile a cîteva milioane de indivizi inutile. Religia, filosofia, literatura – nimic nu a salvat pe nimeni, nimic nu a reușit să dea niciun răspuns. Sumedenie de vorbe goale, fanfaronadă, teorii, promisiuni deșarte, iluzii împachetate seducător. Nimeni nu e reușit să explice de ce ne naștem, nimeni nu a reușit să arate de ce trăim, nimeni nu a reușit să anihileze moartea. Vei spune, poate, că tipul ăla, Iisus, dar asta ar însemna că viața asta este pur și simplu purgatoriul, iar eu nu pot înghiți asta nicidecum.
Mi-e milă și groază de oamenii care fac copii. Nu aș face niciodată copii, vezi tu. Nu mi-am dorit niciodată, pentru mine tic-tac-ul biologic s-a oprit încă de copilă. Cum să aduci, împotriva voinței ei, o ființă în lumea asta de durere și teroare? Să o scuipi în mocirla asta și apoi să te uiți neputincios cum se scufundă sau se minte că stă la suprafață. Cum se îmbolnăvește și moare? Fiindcă chiar nu am cunoscut niciun singur om fericit.
Fantezia de fiecare zi a existenței mele terne este să mă sinucid. Îmi imaginez felurite moduri de a încheia glorios o viață lipsită de glorie. În mintea mea, le-am testat pe toate: m-am aruncat de pe poduri înalte și cariere de piatră și mi-am zdrobit carcasa de asfalturi negre și tari, am înghițit tone de pastile și am căzut în somnul adînc al non-existenței, am luat supradoze și am călătorit cu viteza unei supernove către tărîmul nimicului, mi-am umplut buzunarele cu bolovani și am înaintat în rîuri și mări, pînă cînd apele mi-au înghițit și umplut vidul interior, pentru totdeauna, am înfipt în mine pumnale, mi-am zburat căpățîna cu săbii, am reluat la infinit toate ritualurile de suicid cunoscute și necunoscute lumii ăsteia.
Și totuși, iată-mă aici, în continuare, debitîndu-ți toate inepțiile astea, la ora 1.18 AM. Iar tu citești fiecare rînd, din departele tău, și găsești seducătoare mizantropia și scîrba mea existențială. Îți par o ființă complexă, mistuită de dorință de cunoaștere și înțelegere. O ființă superioară întrucîtva. Și crezi că m-ai putea salva cu cîteva coituri, cîteva mîngîieri, puțină iubire incipientă care se va transforma apoi în silă și indiferență. Iar eu îți scriu toate astea tocmai fiindcă știu ce efect pot avea asupra ta și pentru că vreau să fiu salvată, deși lucidă mi-e clar, atît de clar, că nu pot fi salvată. Sunt dispusă să te las să încerci. Ba nu, mint. Am nevoie să te las să încerci. Îți cer disperat să încerci să mă salvezi. Știu că nu vei reuși, dar măcar cît te vei strădui, voi fi o vreme anesteziată. Te implor, vino și salvează-mă.
Vei descoperi o ființă îngrozitoare, dar asta nu va fi din prima, nu. Vor fi cîteva zile frumoase. Vom crede împreună că nu avem cum să nu reușim. Vom ignora bagajele îngrozitoare pe care le cărăm în spate, ne vom minți, vom fi orbi. Și-apoi, încet, se va lumina între noi, dar cu întuneric. Întunericul ființelor noastre va revărsa din preaplin. Eu te voi minți și sabota, tu mă vei abuza, ne vom trezi nefericiți și înlănțuiți, departe de noi înșine și unul de altul. Îți vei aduce aminte cum te-ai lăsat sedus de nefericirea mea cînd ea va atîrna ca o piatră de moară de gîtul tău și mă vei urî. Eu îmi voi dori din nou, în fiecare clipă, să dispar. Tu mă vei urî și mai mult.
Dar, pînă atunci, haide și salvează-mă o vreme.
(fragment din cartea Sfîrșitul nopții, publicată în 2016 la editura Herg Benet)