viața mincinoasă a o̶a̶m̶e̶n̶i̶l̶o̶r̶ ̶m̶a̶r̶i̶ adulților

0

 

Am citit aste două cărți pe finalul anului, în timp ce tata se stingea. Nu puteam alege cărți mai potrivite – amîndouă au în centru (și) relația cu tatăl a protagonistelor. De altfel, pînă și numele cărților sînt din același registru.

Oameni mari (cu subtitlul un posibil refren al generației 30+) este romanul de debut al unei brașovence, Maria Orban, despre care auzisem numai lucruri bune. Cartea urmărește protagonista – o femeie tânără, profesoară de română – pe parcursul a câteva zile înaintea divorțului. Titlul e o (auto)ironie – oamenii mari nu există, sînt doar copii captivi în trupuri adulte, cu relații nevindecate cu părinții, tributari unor traume pe care nu le știu sau pot vindeca, încercînd disperat să nu repete destinele genitorilor.

Rucsandra e o femeie cu care ne putem identifica oricare dintre noi. Își pierde tatăl, apoi soțul și cuibul, relaționează complicat cu femeia care a crescut-o și căreia îi spune mamă, dar care nu o cunoaște și nu o înțelege, e profesoară, dar nu seamănă cu profesoarele serioase de la școala unde predă, pare vigilentă, dar e luată prin surprindere de infidelitatea bărbatului, se chestionează pe sine și se privește cu autoironie, merge la psiholog, dar ajunge și în punctul în care explodează.

Mi-a plăcut stilul simplu, aerisit al cărții, mi-a plăcut să regăsesc orașul meu în ea. M-a făcut să mă gîndesc la propria mea relație cu tata. Există o scenă în carte în care eroina se trezește din somn și își spune ca să se liniștească că e OK, acum tata nu mai există, scenă care seamănă mult cu ceva ce scriam (și simțeam) eu cu ani în urmă într-un poem din primul meu volum. Aveam în comun cu eroina cărții frica copilului care am fost față de tată. Și m-am bucurat pe ascuns că am folosit toți anii ăștia pentru a prelucra frica, trauma și că în momentul ăla, cînd tata se ducea pe un pat de spital, mă simțeam o fiică bună, care își poate iubi tatăl.

Cînd eram mică, credeam că oamenii mari sînt siguri pe ei, că odată cu vîrsta vine un fel de stabilitate. De încredere. Credeam că dacă ești mereu ocupat și ai treburi multe de făcut, și ai copii, și serviciu, nu e timp să te plictisești, să-ți pui tot felul de întrebări la care nu găsești răspuns și nici nu te bîntuie tot felul de temeri.

Povesteam într-o zi cu Carmen despre cum provenim noi dintr-un șir lung de femei care și-au asumat roluri de bărbați. Bărbați care ar fi trebuit să le fie soți, frați, iubiți, tați; niște femei care au pus capac peste capac ca să astupe golurile lăsate de ceilalți. Niște femei care s-au asprit, încrîncenate, camuflat sub o crustă atît de tare încît nimeni nu a putut să mai ajungă la ele. Eu nu vreau să mai astup nimic. Nu mai vreau! Uneori, colegele mele de la școală vorbesc despre mamele lor. Tot felul de mame: dominatoare, bigote, inhibante, mame care le fură aerul, spațiul, care le dau tîrcoale, le împrejmuiesc și le atacă așa, ca niște păsări de pradă.

 —

A existat un singur moment cînd mi-am dat seama că atît a fost, a murit și toată povestea asta cu tatăl, fiica și familia disfuncțională s-a încheiat: atunci cînd am aprins lumînarea și am privit sicriul cum aluneca spre groapă. Apoi am mai aprins lumînări, am mai mers pe la biserici, am crezut că o să fim liniștite. Și uite că eu numai liniștită nu sînt, e mai rău, mi se pare că îl car după mine peste tot și e o prezență din aia incomodă, ca o haină udă, care atîrnă greu și încurcă, ce dracu e asta, m-am tot întrebat și mă întreb, de ce nu pot trece peste?

 

 

Citiți Oameni mari, e o bucată din fiecare dintre noi acolo. O găsiți aici.

 

După ea, m-am apucat imediat de Viața mincinoasă a adulților, pe care Elena Ferrante a scris-o după ce a terminat Tetralogia. Are și Ferrante o temă-obsesie, a fiicei, care apare în aproape (dacă nu chiar în toate) cărțile ei. Și Viața mincinoasă a adulților are în centru relația tată-fiică, atît de puternică și acaparatoare încît o simplă replică pe care tatăl o scapă, iar fiica o înregistrează, modifică definitiv viața micuței Giovanna. Dar nu e singura temă recurentă care apare și aici: frumusețea/urîțenia molipsitoare, clasele sociale aflate la poluri opuse și nevoia de a uita mocirla celei de jos, sexualitatea, femeia și condiția ei, relația cu mama, Napoli cu frumusețea și abjecția lui, deopotrivă, toate sînt teme care apar în aproape tot ce scrie Ferrante.

Stilul inconfundabil, precis, direct, puternic al Elenei Ferrante face și din cartea asta o bijuterie literară, mai cu seamă în prima jumătate, iar finețea psihologică cu care își construiește personajele și legăturile dintre ele o frescă psihologică superbă. Felul în care crește Giovanna și descoperă (fiică de familie bună și respectabilă fiind), cu ajutorul vulgarei mătușe Vittoria, din suburbiile napolitane (care mi-a amintit mult de Lila) universul fals, mincinos și plin de imoralitate al adulților din viața ei – este impecabil construit narativ și psihologic.

 

Roberto, m-am întrebat, nu e altceva nimic decît tatăl meu în tinerețe, adică o capcană? L-am privit în timp ce mîncam cu toții un sanviș și beam bere, iar el glumea și plănuia un intinerariu. (…) L-am privit în timp ce venea bucuros spre mine, cu brațele lui lungi ridicate în aer, tocmai aflase de ziua mea de naștere. Nu era ca tatăl meu, excludeam asta, între ei era o diferență uriașă. Eu, în schimb, mă simțeam în rolul de fiică ascultătoare, și nu-mi plăcea să mă simt în felul ăla, voiam să fiu femeie, o femeie iubită.

 

Cartea, pe care o recomand cu zece guri, se găsește aici, cu reducere de 15 la sută. 

Articolul anterior(poem pentru tata)
Articolul următorrelax, dammit!
Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.
Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments