tatuaje

M-a izbit un chef nebun să-mi mai fac un tatuaj. Îmi plac tare tatuajele mișto, cu poveste. Îmi plac femeile tatuate, mi se par sexy. Și știu de ce m-a luat de cap așa tare acum. M-am tatuat mereu în momente importante ale vieții mele: cînd a murit tatăl fie-mii mari, aveam prefixul doi (și foarte un pic mai mult, vorba bigudiului mic). Apoi, în urmă cu trei ani, cînd am intrat într-o altă etapă a vieții mele și am simțit că spinul ăla din omoplat mă cam înțeapă, mi l-am transformat în copac înflorit și mi-am tatuat și încheietura mîinii drepte. Aș fi zis atunci că o să fiu singura moartă pe a cărei mînă va scrie alive, însă între timp am tot primit poze de la cititori care și l-au făcut și ei întocmai, așa că vom fi o mică mulțime de morți pe ale căror mîini va scrie: viu. Despre cele două tatuaje și poveștile lor am scris aici și aici.

Nu am făcut legătura între tatuaje și felul în care a cotit viața mea atunci. Era perioada în care am început să scriu asumat, perioada în care viața mi s-a schimbat definitiv, în care am intrat, finalmente, pe drumul pe care mi-l dorisem și la care visasem trei decenii și mai bine de jumate. Divorțasem, într-un gest de disperare și curaj, înfruntînd oprobriul și nu numai, după o căsnicie toxică de doar cîteva luni. Și, deși se chinuise bine să mă îngrădească și deconstruiască, eram mai liberă decît oricînd și construiam mai abitir decît vreodată.

La vreo cîteva luni după ce le făcusem, m-am întîlnit într-o crîșmă cu amicul care îmi bătuse primul tatuaj. Un tatuator foarte bun, care și-a petrecut ultimii ani făcînd tatuaje, evident, în țările nordice. Și singurul tattoo artist pe care îl cunosc care are pielea intactă, nu are absolut niciun tatuaj. Mi-a zis că a văzut că am acoperit cu un copac înflorit spinul ăla și mi-a zis că a fost o mișcare excelentă. Și mi-a mărturisit credința lui, bazată pe vreo 20 de ani de experiență: ce ne batem adînc în piele ajunge să ne definească, ăsta e și motivul pentru care nu a putut să-și facă pînă acum vreun tatuaj. Și mi-a povestit niște istorii horror, despre clienți de-ai lui care și-au tatuat tot felul de desene sau mesaje din zona întunecată, negativă să-i spunem, iar apoi au pățit chestii uber nasoale, accidente, au murit, au rămas schilozi etc. Amu, eu nu sunt genul cu vibrațiile, cu energiile, însă în atîția ani de terapie (da, iar o trag cu terapia, sunt îngrozitoare, știu) am învățat că ne conducem viața pe baza credințelor noastre, unele, cele mai multe,  inconștiente, precum și deciziile care le împlinesc. Și nu mi se pare imposibil ca tatuarea în piele a unui mesaj – pozitiv sau negativ – să aibă puterea unei credințe. Coincidență sau nu, momentul ăla a fost unul de cotitură în viața mea. Coincidență sau nu, eu am înflorit precum copacul ăla de pe omoplatul meu de atunci. Coincidență sau nu, nu am fost niciodată atît de vie, în sensul de conștientă de sine ca de atunci încoace.

Fie-mea mare, șoc și groază, a vrut într-o vreme să se facă tattoo artist. Are și ea tatuaje, unul chiar despre mine și soră-sa, mai subliminal așa. Aia mică nu are, deși printre colegele ei sunt fete care s-au tatuat și nu se mai dezbracă în fața mamelor, că alea habar nu au. Am discutat despre asta, am rugat-o să mai aștepte pînă știe sigur că asta își dorește, mama, dar vreau unul legat de tine, cum să se schimbe asta?, încă negociem.

Dar acum, acum iar sunt într-o etapă nouă din viață, nu e de mirare că îmi vine să îmi mai fac unul. Unul care să exprime ce simt acum, cine sunt acum. Acum, cînd împlinesc 40 de ani și mă simt mai trează, mai vie, mai tînără, mai conștientă de mine ca niciodată.

Citisem undeva, într-un articol scris de un psihoog, că un tatuaj înseamnă neapărat că te doare sau cîndva te-a durut, că la un moment dat te-ai simțit abandonat sau neiubit sau că ai suferit o pierdere. Am rîs: deci să fii tatuat înseamnă că ești om? Aș vrea să cunosc omul ăla care nu a experimentat toate cele de mai sus. Mai departe, zicea psihologul cu funcții, posibil dacă te tatuezi să ai nevoie de terapie înainte sau după, că ești instabil. Iarăși, vorbea de o categorie așa de largă de oameni, că stăteam și mă miram ca vițeaua la poarta nouă, ce fel de psiholog era el? Nu doar oamenii care se tatuează sunt instabili sau au nevoie de terapie, fiecare își poartă durerea cum poate, unii devin dependenți de substanțe, senzații, oameni, mîncare, sport, putere, alții alunecă altfel ca să se poată ține la suprafață. Vorba lui Woody Allen, whatever works.  Asta e, eu sunt modelul care se tatuează.

2020 edit.

Nu mi-am făcut la 40 de ani un alt tatuaj. Fiindcă tatuajele, pentru mine, sînt precum cărțile, trebuie să apară nu doar urgența, ci și forma. În schimb, fie-mea mică și-a făcut două mici și faine, în locuri subtile. Iar acum știu și eu la cele două pe care le am deja ce urmează să adaug. Și unde.