the smell of hospitals in winter 2.0.

29

Stau prăbușită pe banca din sălița de așteptare a doctoriței de familie. Nu îmi prea pot ține capul în oase, dar babilor nu le pasă. E mai ales un bab care mă studiază atent; e în fața mea la coadă. Pun pariu că nu o să mă lase să intru înainte, deși mă vede că sunt lividă șofran. Doctorița are o voce dură, e arțăgoasă cînd se adresează, pare mereu mînioasă pe ceva. Întreabă da?, da?, da?, la fiecare final de propoziție, fie afirmativ, fie interogativ. Pe ușă scrie că ar oferi psihoterapie, iar eu mă întreb mereu cine ar vrea un terapeut răstit și mînios și așa mai departe. În fine, nu îmi doresc decît să mă vadă și să mă duc acasă. Iese, nu se uită la mine. Intră în cabinetul alăturat, discută despre un decedat. A decedat la Hălchiu, da? Și ei vin aici, da?

Mi-e rău. Babul continuă să mă studieze. Cred că sunt deshidratată foarte, dar nici nu pot înghiți nimic. Îmi vine iar să vomit. M-am așezat strategic, e aproape baia. Doctorița iese într-un final din cabinetul vecin, cheamă pacienții la consultații. Babul intră impetuos. Nu am avut c0aie să îl rog să mă lase să intru eu ca să nu mor. Nu am avut. Nu cred că m-ar fi lăsat, oricum. Așa că stau și aștept. Și aștept. Cînd iese babul, intră peste coadă aparținătorul decedatului. Se scuză cumva, dar eu nu sunt capabilă nici să bîgui mare lucru. Și aștept. Aștept.

Intru tîrziu; îmi zice ce știam și eu, dar aveam nevoie de concediu, că rămăsesem acasă. Mă întorc și mai amețită și slăbită acasă, mă bag în pat tremurînd. Încerc să beau puțin ceai cu săruri de rehidratare. În stomac am un ghem de senzații rele. Dorm puțin, agitat. Mă trezește soneria, a venit curierul să ia pachetele cu cărți pe care niște oameni le-au comandat să le ajungă de Moș Nicolae. Unul din ele e surpriză pentru o fată pe care o cunosc, de la malul mării și trebuie să ajungă. Mă tîrăsc spre ușă. Realizez că nu pot sta în poziție bipedă. Curierul stă infinit, eu zac trîntită pe un scaun, m-aș întinde pe jos, așa cum am stat azi-noapte în budă, pe gresia rece, în poziție fetală, dar trebuie să aștept să plece. Îmi zice să mă duc la spital. Așa rău arăt? Pleacă, finalmente. Mă reprăbușesc în pat. Tremur toată, plîng de rău. Afară s-a întunecat. Nu încă o noapte ca cea din urmă. Formez 112.

Ambulanța aleargă pe străzi, cu sirenele pornite. Stau întinsă pe targă, cu perfuzia picurînd în venă și aș vrea să nu se termine drumul ăsta, să nu ajung niciodată la spital, să gonim așa toată noaptea, să văd prin geamul din spate luminițe difuze, fără să știu în ce parte a orașului sunt.

Medicul de la urgențe mă recunoaște de la televizor și se miră ca prostul, vorba lui Moromete, de cît de rău arăt. Cred că îmi zice a zecea oară, vai dar ce rău arătați! Așa mă și simt, îi zic vag amuzată. Vag, fiindcă nu am putere de mai mult. Mă internează într-un salon din partea renovată, cu 3 femei înăuntru. Mă așez pe pat, zac, tremur. Asistentele năpădesc pe mine ca roiurile de albine și mă înțeapă compulsiv. De 4 ani de cînd nu am mai fost internată, au schimbat regulile. Pentru niște antiibiotic, de înțeapă de 3 ori, îți fac teste subcutanate, musculare, intravenoase. Și analize. În total, vreo 6 înțepături în ultima oră. Un fleac, m-au ciuruit.

Noaptea trece anevoie. O colegă de salon sforăie mai tare decît fostul meu gagic cînd bea și doarme pe spate. La 12 noaptea și la șase, ușile se dau de pereți, luminile se aprind brusc, asistentele năvălesc să ne înțepe. Nu pot dormi. Stau cu ochii larg deschiși în întuneric, ascult sforăitul și zgomotele înfundate ale spitalului. Mi-e încă rău. Aș vrea să îmi smulg firele din mînă și să plec acasă, dar mi-e prea rău.

Dimineața e mai bună, parcă. Primesc vizite neanunțate de la oameni care au aflat de pe FB că sunt în spital. Și flori. Florile lipsesc în decorul ăsta. Apoi primesc o perfuzie cu calciu. Mă gîndesc că o să mă încălzească, așa cum s-a întîmplat atunci cînd i-am leșinat în ac fetei de la ambulanță care îmi împingea calciul pe venă. Pac, s-a tras deodată cortina, m-am trezit în palme. Dar acum nu mă încălzesc, mă răcesc. E o senzație bizară și complet nouă. Din recipientul de plastic îmi coboară în corp, prin venă, o răceală stranie, de parcă sîngele mi-ar transporta bucăți mici de gheață, pătrate, ca cele care se pun în paharele de whiskey. Îmi vizualizez sîngele cu gheață – blood on ice, please, make it double – înaintînd greu prin vene, răcind treptat fiecare bucată de trup. Simt cum îmi scade vertiginos temperatura corpului și nu pot face nimic să opresc procesul ăsta ce pare ireversibil. Strig o asistentă și observ că tremur din toate încheieturile, puternic, mă zdruncin necontrolat, dinții îmi clănțăne în gură tot mai tare, patul saltă cu mine. Asistentele aduc pături, cearșafuri, mă acoperă, îmi pun sticle calde pe lîngă corp, am senzația că sunt sub un coviltir întreg, dar tot nu mă pot încălzi. Mușchii îmi zvîcnesc incontrolabil, de parcă ar trage fiecare celulă hăis-cea, sunt parcă tot mai rece. Poate mă răcesc așa de tot, mă gîndesc. Ar fi cel puțin interesant să fiu martora răcirii propriului cadavru, dar înainte de a fi mort de-a binelea. Nu mă simt deloc bine, dar nici bunica nu s-a simțit înainte să dea ortul popii.

Foarte lent, încep să mă încălzesc. Clănțănitul se mai potolește, patul nu se mai smucește din toate încheieturile, parcă. S-au mai liniștit și colegele de salon, am băgat spaima în ele, mai ales baba de lîngă, care e personaj. Are vreo 70 de ani și vorbește despre mami și tati de parcă ar avea 10. Ce e drept, mami, care are 90, vine să o viziteze și o alintă ca pe un bebe. Am verificat, nu suntem la spitalul de nebuni, ci la ăla de infecțioase. Apoi, încălzirea se accelerează puternic. Stau sub coviltirul de pături și mă înfierbînt de parcă m-ar fi pus niște canibali pe o plită încinsă să mă rumenesc. Ard, arunc păturile de pe mine. Cică am febră acum, primesc ceva de febră.

Pe după-masă, resimt agitație în jurul meu. Mă prind mai tîrziu că spitalul vuiește că sunt eu internată și am scris pe facebook că m-au înțepat. Opaa, ce importantă sunt! Și eu mă simțeam doar bolnavă coaptă, ca orice alt internat de aici. Mă vizitează la pat directoarea spitalului. Mieroasă. O dă din cola-n fanta și din fanta-n sprite cu mine pînă mă prind unde vrea să ajungă. I-a zis cineva că am pus un filmuleț din spital pe net. Mă crucesc pe interior, că pe exterior zîmbesc placid. Păi am fost ocupată să vomit și să treaba mare moale, febră, chestii din astea, obișnuite, nu am avut vreme să încarc filmulețe. De fapt, și să fi avut, nu mi-ar fi trecut prin cap. Ea, directoarea, își exprimă încrederea că eu cunosc legea și știu că nu pot face așa ceva. Îi arăt ce am scris pe facebook, nu pare să se fi liniștit mult. Aflu mai tîrziu că tot spitalul e agitat că sunt aici, toți se întreabă între ei dacă au văzut ce am pus pe facebook. Adică statusul ăla că sunt în spital, nici măcar nu spun unde și două glume, haz de năcaz, că m-ar fi ciuruit cu injecțiile și că medicul de la urgențe mi-a tot repetat ce rău arăt. Nimeni nu a înțeles tonul meu jucăuș, sunt mai căcați pe ei decît un bolnav diareic, cum aș fi eu, adică. Îi las în pace să se agite. Imediat sunt mutată într-o rezervă singură. Asistentele nu mai vor să îmi ia sînge, să nu mă supere, pasămite. Mă enervează cumplit importanța care mi se dă. Oamenii cred că tuturor le place să fie tratați de parcă ar fi buricul pămîntului. Mie îmi displace profund. Mă uimește și sperie. Eu vreau să fiu tratată ca orice alt om, căci sunt doar un om și atît. Ăsta e momentul în care înțeleg că orice aș deveni, oricîtă expunere aș dobîndi, eu o să mă simt întotdeauna insignifiantă și o să mă uimească orice dovadă că lucrurile ar sta altfel.

Nu mă cac pe mine, sau corect ar fi, nu mă mai cac pe mine, în rezervă e bine. Nu sforăie nimeni, am baie numai pentru mine, pot citi liniștită, pot vorbi la telefon fără să asculte nimeni. E drept că ușa e montată mai sus, așa că golul de cîțiva centimetri dintre ea și podea face ca orice zgomot de pe hol să se audă perfect și că nu pot aerisi sau privi cerul, căci geamul dă într-o debara unde iese și intră continuu cineva, dar nu mă plîng. Stau cu perfuziile înfipte în branulă și citesc și fac însemnări. La ecograf, totul e perfect pe dinăuntru. Aveți un ficat superb!, exclamă exaltată doctorița, vai, ce bine, pot face un pateu superb din el, îmi zic. Acum sunt mult mai liniștită dacă știu că și ficatul îmi e superb. Eram neliniștită și nesigură. Dacă organele mele interne ar fi fost cam urîțele?

Sunt moartă de oboseală, dar nu pot dormi. Nici a doua, nici a treia noapte. Citesc. Sunt cam epuizată. Și încă slăbită. Amețesc cînd mă ridic și stau în picioare. Mă duc pe hol și deschid larg geamul. Cerul, pe care nu l-am văzut de trei zile, e foarte albastru. Trag cu nesaț aerul rece în piept. Adînc, mai adînc. Amețesc iar. Nici vorbă să mă lase acasă. Pățesc Moș Nic în spital. Plîng puțin cînd îmi dau seama. Bine, mint. Plîng mai mult.

Cînd ajung acasă ninge. A trecut și Moș Nic. Mi-au dat voie să stau acasă, cu chiu cu vai, după ce s-au asigurat că nu am ce păți, și să vin doar la injecțiile pe venă, că la alea nu au cum să renunțe. Mă spăl îndelung, să scot mirosul de spital din piele, din păr, din unghii, din oase. E cald acasă și afară ninge, prin geamurile mari. Mai plîng puțin.

Mă tot gîndesc la felul în care fugim de singurătate, la stratagemele la care recurgem ca nu cumva să rămînem singuri, să îmbătrînim singuri, să murim singuri, ca să realizăm că orice am face, în momentele importante, alea grele, tot singuri suntem. Oricine ar sta lîngă noi. Sigur, misticii și credincioșii poate îl au pe Dumnezeu. Deși, vorba lui tata, mira-m-aș. Facem copii, egoist, ca să nu ne mai simțim singuri și asta funcționează o vreme, apoi cresc și pleacă să facă și ei copii ca să nu se mai simtă singuri. Care la rîndul lor… Și tot singuri rămînem. Căutăm disperați pe cineva care să ne umple golul, ne trezim străini lîngă acel cineva. Și realizăm că totul e degeaba. Nimeni nu umple pe nimeni. Suntem singuri.

Sau poate luciditatea asta e celor neiubiți cînd erau mici. A celor care nu au avut în brațele cui să fugă cînd le-a fost rău, de teamă. A celor care nu au simțit că cineva e acolo, orice ar fi, pentru ei. A celor care au primit, în loc de dragoste, palme și pumni. Cei cărora nimeni nu le-a zis te iubesc. Cei care s-au simțit scuipați în lume ca să înfrunte singurătatea.

Singurătatea aia absolută, tu cu tine, scufundat în tine, adîncit pînă la epiglotă în senzația că ești complet singur în univers, trebuie să înfrunți boala, durerea, moartea, suferința de unul singur, ținîndu-te doar pe tine de mînă. Că nimeni nu înțelege, deși poate ar vrea, că nimeni nu știe cum e, că nimeni nu te poate ajuta. Doar tu. Te poți sminti de atîta singurătate. Îți poți chierde bulendrele. Eu așa mă simt de cînd m-am trezit pe lume. Absolut singură, înotînd printre spaime și goluri, prinsă în vîrteje de dorințe și dureri, mereu singură, mereu ducînd în minte cu luciditate adevărul ăsta că orice ai face, orice ai simți, doar tu ești acolo, nimeni altcineva nu vine cu tine. Poate de asta mă întristează totul. Și frumusețea lumii mă întristează. Și nici fericirea și frumusețea nu ai cum să le împărtășești nimănui cu adevărat, decît tot ție. Și în fața unei minuni, tot singur stai. Și asta e foarte trist, îți poate rupe inima.

29
Lasă un mesaj

avatar
18 Discuții
11 Răspunsuri la discuții
0 Urmăritori
 
Comentariul cu cele mai multe reacții
Cele mai fierbinți discuții

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
cele mai noi cele mai vechi cu cele mai multe voturi
Notificare pentru
Chris
Utilizator
Chris

Foarte foarte frumos! Scrieti minunat!

Cata
Utilizator
Cata

Te citesc de multa vreme si apreciez felul special in care-ti asterni gandurile si trairile. Cred ca cele mai bune prietene ale tale sunt cuvintele, cel putin asa reiese din scriitura ta. As dori sa-ti transmit un gand pe care l-am trait si constientizat de multe ori. Singuri suntem cu adevarat doar atunci cand nu-l avem pe Dumnezeu. Ti-o spune un om care a trait acea singuratate. Si nu sunt povesti ale delirantilor mistici, crede-ma pe cuvant. Ai citat mai sus o vorba a tatalui tau, desi consider ca nu e cea mai potrivita persoana sa vorbeasca despre acest lucru,… Citește mai mult

Inge
Utilizator
Inge

cred ca de asta imi place mie cum scrii. Atigi cele mai dureroase locuri si cred ca sunt putin masochista de-mi place. Imi place cum srii despre singuratate dar sa stii ca eu am pe cineva langa mine care nu ma lasa sa simt asta. Am trecut prin momente foarte grele in viata si am fost sustinuta minut cu minut, nu m-am simtit singura deloc. In alta ordine de idei: am primit „alive” de la fiica mea si o citesc acum. Pentru mine nu exista scriitor mai bun decat tine. Iti doresc multa sanatate.

Mirel
Utilizator
Mirel

În inimă pot exista lacrimi care nu ajung până la ochi.

Mugur
Utilizator
Mugur

Foaarte frumos! Ti se face pielea nustiucum pe tine… Una peste alta, prea o tii cu spitalele. Poate ar trebui sa mai iei o pauza. Unde te grabesti, spre ce anume tot alergi?!

Mugur
Utilizator
Mugur

Cine-ajunge primu’, castiga! :)))

Genoveva
Utilizator
Genoveva

De la lansarea „Alive”, pe care am citit-o cu sufletul, m-am abonat si la blog si citesc fiecare postare (desi cu intarziere, fiindca nu stiu de ce imi intra la ‘spam’ ). Ma bucur ca scrii si ca acum esti bine…
E multa tristete pe lume si singuratatea apasatoare. Dar e grozav cand cineva le evoca cu un astfel de talent si umor. Atunci tristetea se evapora pentru putin timp, iar singuratatea se ridica si danseaza 🙂
Multumesc!

Nicu
Utilizator
Nicu

povestea asta la granita dintre a fi si a nu mai fi imi intareste ideea ca cineva nevazut nu are altceva de facut decat sa stea si sa cantareasca bunele si relele omului. cand implinirile, bucuriile inclina balanta, nevazutul face tumbe, face pe dracu in patru si arunca cu necazuri pe celalalt taler. spun asta fiindca te-am vazut in seara aceea frumoasa de la Humanitas! manuta ta continua sa scrie! alive al II lea!

Raj
Utilizator
Raj

O viata are omu siogaurancur…

Raj
Utilizator
Raj

Nu stiu cine a ziso, Plutarh sau viun ghei…

Amalia
Utilizator
Amalia

Petronela, ieri, singuratatea pe care o descrii m-a întristat dar m-a dus cu gandul la imaginile astea http://vimeo.com/66721776 Am asteptat pana azi ,am recitit si m-am decis sa iti impartasesc felul in care am simtit eu ceea ce ai scris tu .Alte vorbe ar fi de prisos …

Elena Sebe
Utilizator
Elena Sebe

Citesc aproape în fiecare zi ceea ce scrii. Înţeleg în parte şi admir capacitatea ta de a reda în scriere. Îmi vine să îţi spun că te iubesc. Să îţi fie bine !

may
Utilizator
may

Sfarsitul asta de articol este esenta a ceea ce am experimentat in ultima vreme si mi-a rupt inima..o sa revin sa il citesc de cate ori simt nevoia sa imi plang intr-o liniste aproape senina singuratatea ce ma sfasie..multumesc pentru bucatile de suflet ce le descoperi aici cititorului!! E asa de bine sa simti ca reverberezi cu cineva!multumesc pentru darul asta!

alexandru
Utilizator
alexandru

Esti tare . Este greu sa nu citesti panâ la capat si sa nu-ti faca si placere .

Multumesc.

emilian
Utilizator
emilian

este prima oara cand citesc ceva scris de tine, si m-a impresionat profund.

alunelu
Utilizator
alunelu

Eu am crescut iubit si alintat dar perceptia mea e identica, suntem singuri pe lume. Citeodata ne cream singuri impresia ca nu-i asa in unele momente ale vietii. Copii dau cel mai bine iluzia asta si ne indulcesc …sau ne aduc dezamagiri.
Oricum desi sunt un pesimist cinvins eu cred din tot sufletu ca ,,totul e sa fii optiiiimist,, altfel e pacat sa faci umbra pamintului.

oana
Utilizator
oana

Tare mi-ar placea sa va intalnesc prin vama sau prin 2mai!Eu va astept ,deja,cu drag!

OanaU
Utilizator
OanaU

Off! Petronela!

O admiratoare
Utilizator
O admiratoare

frumos scris
e bine ca ti-e mai bine de atunci