mi-am alergat pegașii pe drumuri înnoptate, mi-am alergat fricile pe câmpuri tremurate, mi-am alergat dorul de tine, le-am fugărit pe toate în frigul care s-a lăsat peste lume și mine. nici nu știi că mie mi-e mereu frig și că cel mai mult îmi înghit lacrimile și vorbele atunci cînd nu mai rămîne nimic de verbalizat.
e seară albastră, hani, uite, asta îmi amintește de cartea aia pe care o furam din biblioteca unchiului Bobi și o citeam înfrigurată, dar eu numai asta făceam, nu-i așa, citeam înfrigurată… iar asta nu m-a ajutat la nimic, ie?
nu a topit serile albastre, nu le-a topit, nu le-a…
iar albastrul nu e culoarea mea preferată. decît atunci cînd vine cu ochii tăi.
MiculGolf?!?
însuși.
pfuuu… brusc cele n zile pana la „gata cu examenele, gata cu scoala copiilor, hai la 2Mai!” au devenit nfactorial…
Cind se aduna destule cuvinte neverbalizate urmeaza cite un Big Bang. Si un univers, ca asta pe care-l exploram noi.
🙂
cata suferinta a trebuit sa inghiti, ca sa ajungi diamantul de acum…. si ti-as lua-o, si parca nu prea. cred ca drama sta esenta ta de femeie.