(9 ianuarie 2011
Ploaia asta nelalocul ei, în pervazul cabanei. Țtiu sigur că ar trebui să ningă.
Oboseala asta, peste tot în carne, oase ți zgîrciuri. Mai ales în celulele moi ți umide ale creierului.
Nufărul care mi-a infestat ovarele, iar eu nu sunt Chloe, nu sunt Chloe. Nufărul mă ghemuiețte de două zile în paturi prea calde, prea albe, prea goale de tine.
Sunetul surzitor, leținător al ambulanței, în loop, mirosul spitalelor iarna, juma de cipralex, juma de rispen, dimineața ți seara.
Bilanțul negativ al celui mai cumplit an dintr-o viață cumplită: o tentativă de suicid, un diagnostic pe linia subțire dintre psihoză ți nevroză, o mînă tăiată, cîteva spitalizări la psihiatrie, promisiuni neținute, disperare, neputință, un pic de speranță cînd s-a încheiat.
Prima zi a anului ți vestea că au găsit-o iar leținată, hipotermică. Ți eu munceam ți nu puteam fugi la ea ți mi-au zis, ne pare rău, nu are cine te înlocui, am dat pe gît un rivotril ți mi-am țters machiajul curs ți mi-am recompus figura ți pentru cîte un minut din fiecare oră în care a urmat, the show went on, my smile still stood on.
Fiecare deal golaț dimprejur. Fiecare decizie imposibil de luat. Cerul că e cer, minciuna că o văd pretutindeni ți chiar în mine. Singurătatea, de un ev ți mai bine.
Că mă doare ți că viața nu e un documentar pe discovery channel, să poți să îi dai stop cînd vrei.
