iubita mea soție, scumpele mele păpușici

Cînd eram adolescentă aveam o fantezie. Să găsesc pe undeva un jurnal al mamei mele, să îl citesc și să o înțeleg și cunosc. Cotrobăiam sertarele și podurile casei, însă niciodată nu am dat peste vreun caiet legat în piele cu foi îngălbenite, așa cum era fantezia mea romantică (culeasă din cărțile pe care le respiram pe atunci) despre asta. Mai tîrziu, cînd am început să adun ceea ce scriam, am făcut-o cu gîndul la fetele mele, să aibă acces la mine așa cum eu nu avusesem niciodată la mama mea – firește că nu într-un caiet desuet, ci în niște foldere în emailul meu. Iar mai tîrziu pe blog și în cărți.

Și totuși. Caietul acela fusese tot timpul sub nasul meu oarecum, doar că sub o altă formă. Dar a fost nevoie să moară tata ca să ne amintim și să găsim comoara pe care o aveam într-unul din dulapurile cu vechituri pe care le păstra tot el: peste 100 de scrisori de dor și dragoste între părinții mei din 1983-1984, anul în care tata a fost plecat la muncă pe un șantier din Iraq. Bonus, scrisorile dintre mine și tata. Căci, în pofida împotrivirilor mamei-învățătoare, care a încercat să mă împiedice să învăț să citesc și să scriu înainte de a începe școala, ca să nu mă plictisesc, am păcălit-o și am învățat oricum. Așa că încă dinainte de a începe exercițiile cu bastonașe și liniuțe, eu îi scriam tatei scrisori de două pagini și primeam răspuns la ele.

Memoria e o curvă. Dacă există un lucru pe care nu te poți baza, acela e memoria. Amintirile sînt imagini și frînturi suprapuse de adevăr obiectiv, de adevăr subiectiv, imaginație, lucruri pe care le-ai auzit, lucruri pe care le-ai povestit (de cele mai multe ori înflorind sau omițînd cîte ceva), lucruri care ți-au fost povestite, fotografii și imagini pe care le-ai văzut. Trauma suprascrie amintirile, le eludează pe cele luminoase și le subliniază pe cele întunecate. Dar dacă sînt prea întunecate, creierul le ascunde de tine, îți învăluie trecutul într-o ceață densă, din care mai ieși doar cu terapie serioasă – represiune traumatică. Întreg trecutul personal al fiecăruia e doar o narațiune scrisă dintr-un unghi cel mai adesea subiectiv și obtuz și e nevoie de multe ori de ani de muncă (și de decentrare perceptivă) pentru a-l rescrie mai acurat, mai aproape de adevărul obiectiv. În traumă, știi că te apropii de vindecare atunci cînd printre amintirile rele încep să se strecoare și cele bune. Cînd tensiunea (și intensitatea) emoțiilor negative slăbește și face loc și razelor (mai întîi pale, apoi tot mai puternice) emoțiilor pozitive care răzbat din bucățile acelea de trecut la care o bucată bună de vreme nu ai mai avut acces. Recadrezi trecutul.

Cîteodată, în plin proces de rescriere a poveștii personale, pică cîte o pleașcă, așa cum mi-a picat mie. Și scaldă într-o baie de lumină totul. Cele peste 100 de scrisori Iraq-România, care au călătorit în ambele direcții mii de kilometri, unele conținînd și fotografii sau felicitări, pe care tata le-a capsat, numerotat și păstrat cu sfințenie, au fost baia mea de lumină.

Cînd tata a plecat să lucreze pe șantier în Iraq (conform acordului de muncă pe care îl avea România cu Iraqul, Iranul și Libia), în decembrie 1983, era un bărbat de 36 de ani, mai tînăr cu aproape un deceniu decît mine acum. Acasă lăsa o nevastă ce încă nu împlinise 30 de ani, pe mama,  o fetiță de 2 ani și 9 luni, pe soră-mea, și pe mine, care aveam 6 ani și 7 luni. Numea șantierul lagăr în scrisorile lui – nu știuseră niciunul la ce se înhamă și nu le trecuse vreo clipă prin cap că va fi atît de imposibil de greu de suportat dorul și distanța. Tot așa cum n-am știut nici eu pînă nu am citit cap-coadă toate scrisorile cît de mult s-au iubit părinții mei și ce dor i-a măcinat în singurul an pe care l-au petrecut departe unul de altul din întreaga lor viață. Deși avea contract pe doi ani, tata a cheltuit tot ce agonisise în primul pentru a plăti să nu se mai întoarcă niciodată în deșertul care l-a aruncat într-o depresie pe care cu greu a gestionat-o.

20 II 1984

Iubita mea soție, scumpele mele păpușici, iată-mă din nou cu emoție în fața voastră, cu inima secată de dor, încercînd să răspund la scrisoarea primită, care nu de mult a plecat din mîinile voastre scumpe și dragi, pe care aș da orice să le acopăr cu săruturi și lacrimi fierbinți, de dor. 

Am descoperit doi oameni tineri, îndrăgostiți chiar și după 14 ani de relație, splendid de naivi – așa cum sîntem toți atunci cînd iubim, care își făceau promisiuni pe care nu le-au putut ține, speranțe că viața lor va fi altfel după o despărțire atît de dureroasă. Am descoperit în mama o femeie caldă, plină de dragoste și dor, prea ușor rănită de zvonuri și bîrfele celor din jur (am înțeles, citindu-i scrisorile, de ce a ajuns să se teamă atît de gura lumii, lucru pentru care am blamat-o o bună parte din viața mea), o mamă diferită de cum mi-o aminteam eu. Am descoperit un tată suprasensibil, a cărui viață interioară gravita în jurul nostru, iremediabil îndrăgostit de mama și de noi, distrus de dor și de distanță, incapabil să se adapteze unei realități din care noi nu făceam parte. Într-un singur an, a slăbit și a albit cît în zece. Scrisorile lui sînt strigăte de dor, de iubire, de disperare. Era dependent de noi – azi văd bine, tot așa cum azi văd bine că slabul control al impulsurilor, fragilitatea lui psihică, îl transformau regulat în zbirul de frica căruia am tremurat pînă am plecat de acasă. În scrisorile lui de o duioșie nesfîrșită sîntem păpușicile lui, scumpele și iubitele lui fetițe, trandafirașii lui, margaretele lui, nestematele lui. Pe mama o alinta și mai abitir. Ne scrie constant despre dorul și iubirea lui. Într-una dintre scrisori, îmi spune că ține în interiorul parbrizului utilajului pe care lucra poze cu noi și ne vorbește întruna, ne pupă și ne alintă, însă pozele nu îi răspund, iar el se teme că l-am uitat și nu îl vom recunoaște cînd se va întoarce acasă.

Am descoperit o fetiță puțin prea serioasă, prea studioasă (relatările mamei despre mine sînt aproape toate despre cît de avansată sînt, cît de mult citesc și stau cufundată în cărți, dumnezeule sfinte, aveam nici 7 ani!, cît de bine scriu și socotesc, notele mari și primul premiu întîi), care își iubea tatăl mult, dar cu frică. M-au rupt pe din două cîteva propoziții pe care le-am găsit în scrisorile mele foarte copilărești către tata, majoritatea formate din relatări succinte ale vieții mele de atunci, ale întîmplărilor importante – Crăciunul, ziua mea, sosirea unor pachete de la el. Într-una dintre scrisori scriu: ticuțul meu drag, mai bine să fii acasă și să mă bați decît să nu te pot vedea.

Am reconstituit amintiri la care nu am mai avut acces de zeci de ani: iernile extrem de friguroase și înzăpezite ale copilăriei mele, petrecute în odaia bunicilor mei cu miros de ceai de tei cît tata a fost plecat, lungile după-amieze cu sania cea masivă de lemn  vopsit verde, cu tălpi de fier, trasă de tata-mare prin tot satul, plimbările lungi în care mă ducea cu bicicleta, urcată pe cadru, în față, simțindu-mă în siguranță și apărată de tata-mare cel uriaș, blînd și bun, o vizită la orășelul copiilor și la fotograf, pentru a-i trimite poze proaspete lui tata, pixul electronic cu ceas primit de la el, cel mai deosebit obiect de scris pe care l-am avut vreodată, stilourile cu peniță aurită și rigla chinezească care dezvăluia imagini colorate atunci cînd o mișcai, un penar chinezesc roz. Vocea lui tata și apoi și ale noastre, înregistrate cu emoție și glas gîtuit pe casete BASF și redate pe micul casetofon Sharp primit într-unul dintre pachete – inventaserăm mesajele vocale, doar că le lua săptămîni să ajungă la destinatar. Tot așa cum le lua și scrisorilor cu vești pe care le așteptau și o lună, speriați și încredințați că ceva rău s-a întîmplat în cealaltă parte. (O, și noi care ne supărăm că ne-a dat seen și nu a răspuns instantaneu!) O vară friguroasă, în care nu am mers nicăieri, dar în care am dat gata mai multe cărți de povești, vacanța dintr-a întîia și a doua, cu mama învățînd pentru un examen, tristă și slabă – imaginea mea preferată cu ea rămasă întipărită în memorie dintr-o poză pe care nu o mai găsim, făcută tot pentru tata, pe scările casei, într-o pereche de jeanși clasici, cu saboți de lemn cu toc în picioare, saboți la mare modă atunci, părul ondulat de la bigudiuri și rujul ei roșu nelipsit. O zi petrecută la o mătușă, cu trezit dimineață pentru analize la spitalul de copii, holurile albe și mirosul înțepător de clor. Un dinte pierdut, care mă face să-i scriu tatei despre cei pe care mi-i scotea el cu șnurul legat de clanță, iar pe tata să-mi răspundă: știrbuța mea, eu te iubesc la fel de mult, ești la fel de frumoasă și scumpă și știrbă. Tremurul meu, emoțiile mele de care tata se temea să nu mă copleșească la întoarcerea lui și agitația mea interioară, pe care multă vreme le-am pus exclusiv pe seama traumei, dar care ar putea fi (văd azi) și din cauza șocului post traumatic prin care a trecut mama la cutremurul mare din 77, cînd eram un fetus de 7 luni în burta ei – mama a fost extrem de afectată atunci.

17 XII 1983

Îmi petrec mult timp cu fetițele, cu Petronela învățînd, scriind (…) Petruța învață la fel de bine ca atunci cînd ai plecat, a învățat toate literele ca să îți poată scrie ție. Va încheia trimestrul I cu note numai de zece. În general e cuminte, nu am probleme cu ea,

A nins mult în ultimele zile și au fost geruri de – 25 de grade. În fiecare zi tata mare le duce cu sania la plimbare. Acum îl așteaptă cu nerăbdare pe Moș Gerilă.

 5 I 1984

 Petruța citește în fiecare zi povești și scrie să nu uite literele în vacanță. A reușit să termine o cărțulie cu Nastratin Hogea.

În plus, în fiecare zi eu și mami trebuie să îi mai citim povești, știi cît de mult îi plac poveștile!

 3 II 1984

Te rog să o înțelegi că nu poate scrie mai mult sau nu poate să exprime ceea ce tu ai dori, dar să ne gândim că are doar 6 ani și 9 luni și a umblat la școală doar un trimestru. A învățat toate literele și știe să scrie și să citească de toate. Acum a început școala și îmi e foarte greu cu ea că se plictisește pînă ceilalți încearcă să citească pe litere cele cîteva lecții pe care le-am făcut în trimestrul I. Am dus-o să îi fac analizele că știi că e foarte slabă și mă gîndeam să văd dacă nu are ceva.

 24 II 1084

 Petruța de cînd a terminat pastilele de viermișori s-a liniștit mult, nu mai tremură, nu mai e așa agitată cum era (o știi, nu?) Și parcă a început să mănînce mai bine. De multe ori nu vrea să iasă din casă la joacă, preferă să stea în casă și să îi citesc povesti sau să citească ea. Citește acum foarte bine, cursiv, ca un copil de clasa a treia.

Știu că nu ar fi fost alt moment mai bun să găsesc și citesc scrisorile astea. Abia acum am privirea limpede – altădată aș fi găsit motive să mă simt nedreptățită (alinturile mamei pentru soră-mea, mult mai mică și mai drăgăstoasă, mai lipicioasă și pupăcioasă decît am fost eu vreodată, de exemplu) și să mă victimizez, probabil. Aș fi înțeles, poate, rațional, cu mintea, însă nu din interior, nu așa cum o pot face acum, cu toată ființa și compasiunea. Azi pot integra cu adevărat povestea mea de viață, cu lumini și umbre, povestea de dragoste a părinților mei – ce reconfortant e să știu cît de mult s-au iubit, să înțeleg fidelitatea mamei, să înțeleg fragilitatea tatei, să mă văd pe mine mică și în alte scenarii decît cele traumatice, rîzînd în brațele lui tata, cocoțată pe cadrul bicicletei lui tata-mare, la masă cu mama-mare despre care uitasem cît de bolnavă (cu nervii, cum ziceau atunci, căci avea amețeli mari, migrene îngrozitoare) era atunci cînd eram eu mică. Mi-am reconstituit istoria personală și mi-am rescris povestea cînd tata s-a dus – punînd la loc în ea bucățile luminoase despre care știam că au existat, dar la care ajungeam cu mare greutate – integrînd și povestea lui taman în plin proces de doliu.

Narațiunea mea despre trecut e mult schimbată față de cea de acum zece ani, de exemplu. Știu și că am avut nevoie mai întîi să nu îi înțeleg, să mă revolt, să îmi trăiesc furia, nedreptatea, să îmi strig durerea și neputința, să îmi ling și vindec rănile. Abia cînd am trecut prin tot procesul m-am putut întoarce și spre ei, să-i văd și înțeleg. E singurul sens, de fapt, al vindecării. Sensul corect al vindecării începe cu acceptarea și vindecarea propriilor răni, nu cu înțelegerea celor care le-au provocat. Orice altceva e raționalizare și supraraționalizare – adică semne ale traumei neintegrate. Putem pretinde că înțelegem, putem să ne explicăm orice (mintea are nevoie de sens, să înțeleagă), însă asta nu însemnă că am și vindecat.

Mă uit înapoi zîmbind. Privesc pozele cu tata, cu noi, și zîmbesc. Simt iubirea, o pot vedea acum în gesturile lui. Și îi mulțumesc șoptit, în timp ce îi aprind o lumînare cu sufletul ușor, pentru că a păstrat cu atîta sfințenie scrisorile astea.