no good

jurnal, septembrie, 2009

cîteodată sufletul meu e o gară sau mai puțin decît atît. un peron de provincie. pustiu, peste care suflă un vînt rece și trist, împrăștiind frunzele toamnei. cîte un tren, răzleț, trece, cu vuiet mare. uneori oprește. nu mult. din el, nu coboară niciodată, nimeni, să rămînă. uneori, vreun călător străin, coboară, se adapă, își oxigenează plămînii cu aerul meu, apoi se urcă în tren, din mers.

altădată sunt chiar mai puțin. poți pleca mai departe, fără să fluturi batiste, fără să te uiți înapoi.

you know that I’m no good.