efecte perverse

Întotdeauna vine cînd îl aştepţi mai puţin. Cînd eşti sigură că nu o să mai apară, că doar i-ai arătat tu ultima oară.

Eşti la volan. Eşti în direct. Eşti la piaţă. Eşti pe alee, în pădure, alergi. Eşti pe canapea. Eşti la masă, cu ai tăi. Eşti pe stradă. Eşti într-unul din zecile de locuri familiare. Nu în avion, unde nu te-ar mira să apară. Nu noaptea, în parcarea de sub pădure. Nu singură într-un oraş necunoscut, în  cartierul cel mai rău famat. Nu singură cu doi copii în casă cînd începe cutremurul.

Nu te previne. Nu aruncă buzduganul cale de două poştii înainte, să te anunţe. Se instalează, brusc, neaşteptat, cu o violenţă care te destabilizează. Mai întîi e căldura insuportabilă care îţi cuprinde viscerele şi îţi înmoaie genunchii. Ai senzaţia că o să leşini, dar nu leşini. Ar fi prea simplu să scapi doar cu atît. Apoi nu mai vezi literele pe prompter. Păi bine, coa’, acu’? Aşa ne-am înţeles? Nu puteai să mai aştepţi zece minute să ies din direct? Şi drept răspuns te umple cu un val de căldură în cap. Şi te sperii. Rău. Inima o ia ranza. Tahicardie: 150 puls. Tensiune 8. Auzi în cască: ce e cu tine? Oprim? Îţi auzim inima ca prin stetoscop. Băi, eu cred că leşin. Sau mor. Fiţi pe fază.

Alergi. Nimeni pe alee. Apoi cineva începe să plimbe copacii în jurul tău. Păsările tac. Nu e eroare în matrix. 20987584 de gînduri îţi trec prin cap cu viteza TGV-ului, deraiază şi sucombă. Unde sunt oamenii cu care te întîlneşti de obicei? Bătrîna cu mulţi cîini care te salută dimineaţa? Cine a golit priveliştea? Mierlele, cintezoii? Nu, că nu are cum, e ca în filmul ăla cînd dispar toţi şi rămîne Champs-Élysées gol. Ameţeşti şi te laşi în genunchi. Încerci să îţi aminteşti tehnica aia de respiraţie, cum era? Inspiri, ţii, respiri, ţii. Încă o dată. Haide. Te ridici. Aştepţi să treacă, să poţi păşi. Iar mintea, mintea croşetează spaime care te copleşesc. Spaime fără obiect, senzaţii exacerbate care te paralizează. Gura ţi se încleştează. Tremuri spasmodic şi incontrolabil. Ai vrea să mori, dar nu mori.

Anxietatea nu e frică.

Eşti pe drum. Copiii în spate. În maşină se aude tare Jet: are u gonna be my girl. Fetele cîntă. În faţă, o maşină cu numere de Italia, de exemplu. Merge şerpuind. Contrasens, sens, contrasens, sens. Wait, cut, cut!  Nimeni nu conduce aşa. Iar plimbă cineva peisajul? Şoseaua? Bmw-ul? Ceva nu e în regulă cu scena asta, eroare în matrix. Iaaar? Cîte erori are şi matricea asta? Alo, reparaţi matrixu’, vă rog eu, sunt cu copiii în maşină. Încetineşti, deschizi geamul, încerci să furi o gură de aer, poate îl păcăleşti. Plouă. Bigudiurile, care nu au simţit nimic: mama, închide geamul ăla, e frig. Respiri tot mai greu, nu mai vezi drumul. Tragi pe dreapta. Ieşi în ploaie. Respiri, ţii, inspiri, ţii. Urci înapoi la volan.

Atacul de panică nu e atunci cînd conştientizezi că ţi-e frică. Nu e nici cînd simţi panică fiindcă eşti într-o situaţie limită. E mătuşa enervantă picată în vizită, neanunţată, care îţi anulează brusc orice plan. E mai mult. E moartea mătuşii enervante, venită în vizită şi care face infarct la masă. Na belea.

Două luni am ajuns la urgenţe tremurînd, vomînd. Perfuzii, calmante. Diagnostic necunoscut. Analize. Sînge. Urină. Stomac. Helicobacter pylori. Ficat. Sindrom Gilbert. Rinichi. Ecografe. Sînge. domnişoară, analizele sunt perfecte, nu e nimic în neregulă cu dumneavoastră, clinic. Nu zău. Mizam şi eu pe tine să fii de gaşcă. Să îmi găseşti o bacterie, un virus, orice. Să îmi prescrii un tratament, să mă fac bine.  Şi acum ce facem, doctore? Operaţia a fost un succes, pacientul e mort. Nu ştiu, nu mă interesează, mie să-mi găsiţi ce am! Nu aveţi nimic, domnişoară. Păi şi internările de urgenţă? Voma, tremuratul, tensiunea? Ridicau, pe rînd, din umeri. O fi toxi-nfecţii. O dată pe săptămînă?! Ia să nu mai mănînc eu de la gunoi… Nuuu, că aveţi dreptate, am şi obiceiul ăsta prost să mănînc de pe jos…

Apoi de ziua mea, acum nişte ani, s-a instalat. Nu unul, ci o cascadă. Primul, la muncă, cu o violenţă extraordinară.  Apoi, încă vreo 4, la volan. M-am dus la psihiatra mea, cunoscută cu ocazia unei preafrumoase depresii. A zîmbit. Iubito, faci atacuri de panică de manual. Pastile. Somn. Anxiar sub limbă, de trei ori pe zi. Somn. Somn.

Viaţa curge normal. Aproape normal. Singură. Dimineaţa sună ceasul, trezeşti copiii, îi duci la şcoală. Treci pe interzis, că te grăbeşti. Vii înapoi. Alergi juma’ de oră. Pui rufe la spălat. Strîngi. Faci de mîncare. Faci cumpărături, tîri plasele grele. Oră la psiholog. Repede, să iei bigudiul de la şcoală. Îi dai de mîncare. Pleci la muncă. Te opreşti să plăteşti cablul şi netul. Muncă. La zece  te întorci. Copiii te iau de nouă. Le dai iar de mîncare. Îi culci. Eşti frîntă, dar nu poţi adormi. Te zvîrcoleşti singură în patul tău rece de parcă cineva ar fi aruncat o mînă de şerpi între aşternuturi. Faci socoteli. Timpul pentru copii. Şcoala. Temele. Serviciul. Banii. Apare mînuţa care scrie singură în capul tău texte pe care uneori le transcrii, din memorie. Adormi cumva. Vin coşmarurile. Te trezeşti. O iei de la început.

Şi apoi vine el, atacul. Şi trebuie să reiei tot, de la capăt. Dar nimic nu mai e la fel. Te temi să nu reapară, iar teama îl aduce înapoi. Munceşti, conduci, vorbeşti la telefon, te machiezi, faci duş, scrii, citeşti, dar într-un colţ de cortex apasă continuu groaza că vine iar. Iar groaza îl aduce. Eşti într-un loop. Continuu. Fără încetare. Nu ai cum sa scapi. E catch 22. No win situation.

Şi într-o zi îţi aduni tot curajul, generat şi el tot de spaimă. Îl priveşti în ochi şi îi zici: coa’, ştiu cine eşti, că m-am interesat. Acum ştiu de tine. Că mimezi orice ce boală vrei tu şi îmi faci rău. Dar sunt mai şmecheră ca tine fiindcă ştiu că eşti doar mimetic şi că nu mă poţi omorî chiar dacă o arzi ca şi cum ai putea. Dă-i drumul de aici, nu auzi că ştiu de tine?! Se lasă dus cu greu. Dar se duce. Pleacă. Tu respiri uşurată. Te duci în oglindă, te feliciţi. L-am pus pe fugă. Gata, nu mai vine.

Atacul de panică e un interlop din ăla de cere taxa de protecţie. Fiindcă ştii ce rău îţi face, plăteşti. Îi dai avans pe 2 ani. Îi zici, ia d-aici să nu te mai văd o vreme. Uite şi bonus. Şi stai liniştit, că doar ai plătit. Şi nu trece anul că apare, cînd tu erai cel mai relaxat.  Şi îţi umple uşa şi creierul: ce, credeai că ai scăpat aşa de uşor?

*acest text face parte din volumul Alive, publicat în 2016, care poate fi găsit aici. 

(foto: Maggie Chiang)