despre trupuri și suflete

5

Am venit de la Cinematecă, unde era cît pe aci să nu pot intra la film, așa de plină era sala. Și am dat play la piesa asta, pe repeat, cu impulsul, cu nevoia iminentă (the urge, cum ar spune englezul) de a scrie despre ultimele două filme văzute. Care se pot strînge dimpreună sub același titlu: despre trup și suflet, deși doar unul se numește așa.

(Dă play cît citești, o să intri în atmosfera filmului, care atmosferă mi-a amintit cumva de In the mood for love.)https://www.youtube.com/watch?v=HU2ts1IUByA

Despre trup și suflet e un film tulburător și straniu. De o frumusețe tulburătoare și stranie. Premiat cu Ursul de aur la Berlin și nominalizat la cel mai bun film străin la Oscar. Regizat și scris de unguroaica Ildiko Enyedi. Cu Alexandra Borbely, care a luat premiul European Actress Award pentru rolul ăsta și Geza Morcsanyi în rolul lui Endre. Și alte premii și nominalizări, nu le-nșir pe toate.

La marginea Budapestei (deși ar fi putut fi oriunde altundeva, la fel de bine) un abator de vite, condus de Endre, un director trecut de 50 de ani cu o mînă paralizată, își duce viața crudă și sîngeroasă de abator. De ale cărei detalii nu ești scutit și ale cărei imagini se vor împleti iscusit cu  imagini din viața oamenilor care lucrează în el (deși le este milă de animale, aflăm, atît de milă, poate, încît noaptea se visează căprioare și cerbi, frații liberi ai vitelor pe care le asomează pe bandă rulantă, ziua). Și e bine că nu ești scutit. E bine să știi cum ajunge pfeffersteakul în farfurie, cît sînge a curs, cum s-a zbătut animalul, ce privire a avut înainte și în timpul asomării, cum a fost hăcuit și atîrnat într-un cîrlig, cum i s-a tăiat capul. E bine să nu întorci propriul cap și să te prefaci că nu știi. Iar regizoarea nu pregetă să-ți arate, pe îndelete, nu te scutește de niciun detaliu frisonant.

Apariția Mariei, o ființă aseptică, stranie, care vine să o înlocuiască pe doctorița de la controlul calității, tulbură viața rutinată a abatorului. Maria dă impresia unei inadaptate cronice, cu o formă de autism înalt funcțional – are o memorie uriașă, anormală, un comportament social nefiresc, lucrează după reguli foarte stricte, nu socializează cu colegii, nu vorbește decît minimul necesar, iar atunci cînd o face este de o sinceritate necernută, brutală. Cel care o observă de la bun început cu curiozitate este Endre, directorul economic, un bărbat care a lăsat în urmă aventurile amoroase prea numeroase, după cum mărturisește, și trăiește o existență plată, din care evadează doar noaptea, oniric, în vise în care se transformă în cerb.

Ce s-ar întîmpla dacă dacă doi oameni complet diferiți, care abia dacă se salută, ar visa același vis?, pare să fie întrebarea care stă la baza filmului. Fiindcă Maria (niciodată Moriko) și Endre visează, noapte de noapte, același vis bizar, în care se întîlnesc în aceeași pădure plină de zăpadă, lîngă același ochi de apă, el cerb maiestuos, ea căprioara reținută, unde abia dacă-și ating boturile umede cînd se adapă.

Află de coincidența tulburătoare cu ocazia unui incident în abator – cineva fură potențatorul sexual pentru tauri –  astfel că toți angajații se trezesc în fața unui test psihologic cu întrebări directe, fruste, puse de o psihologă cu nuri prea vizibili, și devin interesați de experiența nocturnă pînă la punctul în care se îndrăgostesc unul de celălalt în modul cel mai nefiresc și alienant în care se pot îndrăgosti doi oameni. Pentru făptura ciudată Maria, îndrăgostirea e prilej de cercetare și descoperire, cu ajutorul terapeutului pe care îl frecventa în copilărie și testelor pe care și le impune. Tratează îndrăgostirea ca pe o problemă urgentă, o ecuație matematică care trebuie rezolvată: la sfatul psihologului, ascultă vrafuri de cd-uri cu muzică, doar-doar va simți ceva, însă nu rezonează decît cu piesa superbă a Laurei Marling, What he wrote, vizionează filme porno, imaginează și joacă dialoguri imaginare acasă pe care le pune în aplicare întocmai în timpul mesei la cantină (vă găsesc frumos, îi spune lui Endre, pe care îl va trata cu pronumele de politețe chiar și cînd îi mărturisește dragostea ei brusc, în timp ce acesta ia masa cu un coleg), urmărește cu curiozitate de antropolog felul în care se îmbrățișează cuplurile în parc, își cumpără o jucărie de pluș cu care să exerseze atingerea, ia lecții de limbajul trupului de la femeia de serviciu stafidită și vulgară care le mărturisește colegilor ei că ea noaptea visează că și-o trage. Estimp cît durează cercetarea, îl abandonează complet pe Endre, care primește retragerea ei ca pe o respingere și, atunci cînd ea se simte pregătită, o respinge la rîndu-i.

Însă sub masca aparent înghețată a Mariei, emoțiile sunt abisale, fierbinți și extrem de fluide, la fel ca sîngele pe care-l va elibera în cadă cu ajutorul unui ciob de sticlă și care gîlgîie aidoma celui de vită de abator. Cea mai frumoasă și tulburătoare scenă a filmului mi-a părut a fi aceea în care Maria, cu sîngele șiroind din mînă pe picioare, formînd o băltoacă la picioarele-i, răspunde la telefon lui Endre și întreține o conversație reținută, politicoasă. Sper că nu v-am deranjat, spune el, nu, deloc, răspunde ea, în timp ce lichidul vital îi părăsește în grabă corpul, atunci bine, bună seara, bună seara, spune și ea, iar dacă el nu ar reveni apoi brusc cu mărturisirea că o iubește, ea ar închide placid și și-ar vedea de moarte ca de un proiect, un experiment lucid care trebuie dus pînă la capăt. Așa cum tratează și rana pe care și-a făcut-o la mînă (vin, însă am ceva de făcut înainte, îi spune lui Endre), bandajînd-o cu scotch și o pungă de plastic.

Actul sexual se consumă într-o singură mînă pentru fiecare – a ei, bandajată, a lui, inertă, atîrnînd pe marginea patului, și are ceva îngrozitor de trist, care amintește de mișcarea monotonă și ritmată a carcaselor de vită pe cîrligele din abator. Dimineața îi prinde într-o scenă conjugală clasică, la micul dejun, rîzînd. Fericire banală, diurnă, cu care plătesc (scump, aș spune eu) reveria nocturnă, visul comun, de libertate care, observă ei aproape detașat, a dispărut.

Mi-a plăcut teribil. Am ținut neapărat să scriu despre el. Pe drum spre cinematecă m-am întîlnit întîmplător cu fostul meu soț, tatăl de bigudiu, am fost amîndoi în sală, iar azi mi-a trimis textul ăsta, pe care l-a scris despre film, așa că am lăsat la o parte cîteva lucruri despre care a scris deja el, le puteți citi aici. (Da, știu, scrie bine.)

Filmul poate fi văzut online aici, cu 3 dolari: https://vimeo.com/ondemand/despretrupsisuflet

Eu voi continua cu God’s own country (Tărîmul binecuvîntat), și el nominalizat la Bafta, cîștigător de premii la Berlin, un film pe care mi-aș dori să-l vadă multă lume, mai ales dintre cei care cred că a fi homosexual are legătură cu sexul. Scenariul și regia – Francis Lee, cu Josh O’Connor în rolul lui Johnny (boy) și Alec Secăreanu în rolul imigrantului român Gheorghe.

Acțiunea are loc la o fermă din nordul Angliei, în perioada în care vacile și oile fată, una dintre cele mai dificile din viața unui fermier. Johnny e băiatul singur al unei mame care a plecat și și-abandonat familia, sastisită de vremea rece și de munca la fermă, și al unui tată înăcrit și bolnav, care îi controlează viața și îl pune la muncă zi lumină. O altă figură aspră, dar susceptibilă și de o anume formă de tandrețe, este a bunicii paterne, care se îngrijește de amîndoi și conduce din umbră ferma cu o mînă de fier. Johnny e trist și singur, plin de furie și amărăciune (ca orice copil abandonat de mamă, aș adăuga), pe care le îneacă în alcool seară de seară, pînă la limita pierderii cunoștinței, și în partide întîmplătoare de sex cu bărbați dispuși și predispuși.

Și în filmul ăsta avem parte de scene foarte realiste din lumea animalieră. Dure și crude în același timp. Francis Lee decide să nu înfrumusețeze și să nu omită nimic din ceea ce compune viața nu chiar așa de idilică a unei ferme, într-un mod destul de similar cu stilul ales de regizoarea Ildiko Enyedi în Despre trup și suflet. Ești martor la întreg procesul venirii pe lume a unui vițel sau miel, la dezamăgirea că s-a născut mort, la felul în care un vițel este împușcat în cap cînd nu mai poate fi salvat sau în care mielul este belit, pentru ca blana lui să salveze un altul, aflat în pericol. Nu te scutește nici de scene dure din lumea umană: îl vezi pe Johnny nu doar rînind bălegarul și băgînd mîna în uterul vacii, ci și vomitînd după o noapte de binge drinking, făcînd sex în camioneta cu care transportă vacile, urinînd, adică surprins în toată realitatea nudă a vieții lui de om chinuit. Știu, mulți vor spune că nu e nevoie de tot mizerabilismul ăsta, am putea fi scutiți, fiindcă oamenilor le place să ascundă rahatul, să-l parfumeze, să-l nege, să se prefacă că nu există, însă eu cred că singurul mod de a te raporta la viață în mod conștient, asumat, este acesta, în care admiți că viața e mai mult suferință și greu și ești dispus să le privești în față, decît acela în care le negi. Și am sentimentul că cei care pot privi în față și partea întunecată a vieții sunt mult mai fericiți și împliniți decît cei care fug de ea și o neagă. Paranteză închisă.

În tabloul ăsta neguros, englezesc, apare imigrantul român Gheorghe, un bărbat frumos, foarte priceput, în căutare de lucru, pe care bunica lui Johnny îl angajează să îl ajute pe nepot în perioada în care fată oile. Atitudinea lui e ostilă față de nou-venit, îl strigă țiganule, îi vorbește urît și îl privește cu furie și suspiciune. Ca orice om îndurerat, aș spune, fiindcă regizorul se pricepe de minune să ilustreze felul în care durerea se transformă în furie și chiar răutate în ființa umană. Gheorghe înțelege însă și alege să se poarte cu deferență: îl ajută cînd beat mort, adoarme în curte, face treaba de la fermă în locul lui, muncește eficient și fără prea multe fasoane. Cînd pleacă la stînă, singuri, pentru a rămîne acolo cîte zile este necesar să termine treaba, lucrurile se precipită între ei. Gheorghe se vede nevoit să-l pună la pămînt pe Johnny, într-un moment în care acesta îl atacă verbal, și îi spune că știe ce se petrece și că se va culca cu el. Tensiunea escaladează, iar primul lor act sexual se consuma mai degrabă ca o luptă corp la corp decît un act amoros. Sigur că pe unii i-ar putea îngrețoșa (un psihanalist ar avea multe de zis despre asta), însă mie mi se pare una dintre cele mai frumoase scene, cu cei doi bărbați goi în noroi, luptînd unul cu celălalt pentru a-și smulge puțină iubire.

Pentru că despre asta e vorba, pînă la urmă, în Tărîmul binecuvîntat. Despre căutarea iubirii, a afecțiunii, a cuiva care să te accepte așa cum ești, să te înțeleagă și conțină, căutare care este universală, indiferent de gen, orientare sexuală, vîrstă sau rasă.

Precum Micul Prinț cu vulpea lui, și Gheorghe îl îmblînzește pe Johnny. Îl domesticește. Furia se înmoaie, se transformă în bucurie și ludic, cei doi se joacă precum doi copii, se alină, se mîngîie. În timpul unei astfel de scene, Johnny află că tatăl lui a făcut un nou atac vascular, de data asta foarte sever. Bunica rămîne la spital cu bolnavul, iar cei doi în casă, avînd grijă de fermă. Gheorghe îi propune iubitului lui să mai rămînă o vreme, să-l ajute cu munca, chiar dacă perioada pentru care fusese angajat se terminase. Cînd tatăl își revine parțial, Johnny e nevoie să se confrunte cu realitatea faptului că acesta nu se va mai putea ocupa de fermă niciodată, va rămîne în scaun cu rotile, hemiplegic, parțial afazic, și îl roagă pe Gheorghe să rămînă definitiv, însă fără niciun termen clar.

Cînd românul îi cere să clarifice condițiile, Johnny se îmbată și face sex cu un fost partener, iar Gheorghe îl surprinde și părăsește în aceeași noapte, plin de furie și suferință, ferma. Cînd se dezmeticește, Johnny află de la bunică de plecarea lui (sigur ai avut ceva de-a face cu asta, îi zice bunica, care a înțeles natura relației celor doi) și se cufundă într-o tristețe uriașă. Plecarea lui Gheorghe are menirea de a-l trezi, însă. Renunță la băut și inițiază o discuție onestă și aproape tandră cu tatăl lui, căruia îi spune că va salva ferma, însă în condițiile lui, că va pleca să îl aducă pe Gheorghe înapoi. Te face fericit?, întreabă, cu greutate de afazic, tatăl. Ar putea, răspunde Johnny, și pleacă în căutarea iubitului, despre care află de la bunică-sa că s-ar afla la o fermă de cartofi din Scoția.

Dialogul pe care îl au cei doi cînd se reîntîlnesc seamănă izbitor cu cel al protagoniștilor din filmul unguresc, din scena sinuciderii: nu reușesc deloc să-și exprime sentimentele și discută lucruri banale, politicoase, deși la mijloc sunt sentimente care le pot decide viața și chiar moartea, în primul caz. Am salvat oaia, am cumpărat antiseptic, spune Johnny, am crezut că te vei bucura. Da, mă bucur că ai salvat oaia, răspunde Gheorghe. Nu reușesc să-și comunice adevăratele conținuturi, așa că își iau rămas bun, iar abia după ce Gheorghe se întoarce și pleacă din nou, Johnny înțelege că poate pierde totul definitiv, aleargă după el și îi mărturisește adevăratul motiv pentru care venise. Nu vreau să mai fiu un ratat!, izbucnește.

Ultimele scene, exact ca în primul film, ni-i înfățișează pe protagoniști într-un tablou domestic, conjugal, așezat: rulota pe care o folosise Gheorghe drept locuință cît fusese angajat dispare din curte, iar cei doi intră în casă precum doi parteneri de viață între care lucrurile sunt clare, de-acum.

 

Un lucru straniu mi s-a întîmplat în timp ce vizionam filmul, mi-am dat seama despre asta cînd s-a terminat și am înțeles cît de adînc înfiptă în conștiința societății în care trăiesc este faptul că doi bărbați sau două femei nu pot fi împreună la vedere: de fiecare dată cînd rula o scenă de tandrețe sau afecțiune între cei doi, simțeam o frică viscerală că vor fi văzuți și li se va întîmpla ceva rău. Iar asta spune ceva despre mine.

Linkul pentru vizionare online e aici: https://vimeo.com/ondemand/taramulbinecuvantat

Recomand cu patru mîini filmele astea. Ce mi-am propus să mai văd zilele astea este Call me by your name și The shape of water. Și mai am cîteva filme pe listă. Ce nu mi-am propus să văd este Mother!, pur și simplu nu mă pot uita la filme horror, oricît de bune ar fi. Dacă aveți alte recomandări pentru mine, din zona not horror, please do.

Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Diyamisi
Diyamisi
14 februarie 2018 16:02

Call me by your name e un film tulburator, emotionant si sensibil. Mi-a ramas in suflet si inca ma gandesc la el cu drag.Abia astept sa citesc recenzia ta despre el,sper sa-ti placa. Urmaresc mereu recomandarile tale de film si de carte (Ana,mon amour l-am vazut datorita tie si mi-a placut enorm) Multumesc pentru recomandari, o sa pun cele doua filme pe lista de „neaparat de vazut”

Raluca I.
Raluca I.
15 februarie 2018 01:01

Mother! nu e horror, nu o sa inteleg niciodata de ce il incadreaza asa. Si eu am crezut asa la inceput si am fost reticenta sa merg, dar m-am felicitat ca am fost, totusi. A meritat pe deplin. Poate te razgandesti, eu cred ca nu o sa regreti, dimpotriva.

Monica
Monica
17 februarie 2018 15:12

Cred ca ti-ar placea filmul asta, daca nu l-ai vazut deja.
http://www.imdb.com/title/tt3612616/

O admiratoare
O admiratoare
21 februarie 2018 16:23

Multumesc, Petronela. Mi-au placut filmele recomandate de tine, toate 4. Desi, recunosc, dupa asa o descriere, asteptarile mele erau mult prea mari. Scrii ca o magiciana. Toate cuvintele par prea mici, ca sa-ti descriu stilul. E fascinant. Esti fascinanta! 😀