dinorfine (despre depresie la om)

38

Depresia este o boală, nu un moft. O boală de care îți e rușine, de cele mai multe ori. Care ți se încleștează în spate și pe care o cari, grea și vizibilă ca un sac de cartofi, îți curbează umerii, coloana vertebrală. Ți se pare că ceilalți nu o văd, îți îndrepți spatele, speri că o să treacă de la sine. Nu te duci la doctor, să nu te creadă lumea psihopupu. Minți despre cum ești. Ce faci, Eleno? Eh, sunt depresivă, ma cherie, merg la psihiatru, fac terapie și iau pastile. Dar nu, nu spui asta. Spui: sunt bine, dragă, cu munca, cu copiii. Te minți și pe tine. Îți spui că ești un pic tristă, un pic dezamăgită, un pic din toate cele și o să îți treacă, mîine o să fie soare și tu o să fii mai bine. Dar nu ești. Ai lacrimile nod marinăresc în gît. Și gînduri care trec cu viteza TGV-ului în cap. Și silă de tot și bucurie de nimic.

În mijlocul urîtului și răului, te îndrăgostești, poate. Și își încep aminele dansul de iele în creier. Și ți se pare că ești bine, dar nu ești. Îl investești pe el – sau pe ea – cu aripi de înger salvator. Și binele tău stă în mîinile și aripile lui. Dacă se frîng, cazi de la înălțime așa de mare că îți rupi gîtul de tot.

Depresia este boală, nu fiță.

Eu am suferit de depresie de cînd am intrat în a șasea. Atunci am primit prima dată diagnosticul, carevasăzică, și medicație corespunzătoare. Am luat cîteva luni pastile, pînă au trecut insomniile. Am luptat cu depresia toată viața mea. Nu am știut a o recunoaște, multă vreme. Cumva, tristețea a fost singura mea forma mea de a exista, nu știam alta. Dar am disimulat-o cît am putut. Și față de mine, dar mai ales față de alții. De copii. Nu m-am lăsat pradă ei, niciodată. Nu am zăcut, am luptat, am ignorat-o, i-am dat cu tifla. În vertijul în care eram, nu aveam timpul necesar să fiu depresivă, nu îmi permiteam, eram mamă. Între două alergături, între o muncă epuizantă și doi copii, cine avea timp să aibă depresii? Ea rula, în plan secund, însă, mă pîndea, mă înhăța seara, cînd mă prăbușeam în pat, singură, mă batjocorea de sărbători, cînd restul oamenilor erau sau mimau fericirea. Fiindcă nu am lăsat-o să se manifeste, s-a răzbunat, răbufnind pe ușa din dos. S-a căptușit cu anxietate și m-a bușit cu atacuri de panică atunci cînd mă așteptam mai puțin. În direct, la televizor, de ziua mea. (Povestea atacurilor e aici, nu o repet.) Și am fost nevoită să îmi privesc balaurul în ochi. În toți ochii tuturor capetelor, cum spuneam. Mai făcusem terapie, dar acum m-am luat în serios. Firește, a fost nevoie să fiu echilibrată și chimic. Am luat ani întregi medicație anxiolitică și antidepresivă. Nu mi-e rușine să vorbesc despre asta. Consider că acela e curaj să știi să ceri ajutor cînd nu te descurci singur. Ani buni am avut întotdeauna la îndemînă un pastillero cu Audrey Hepburn pe el, în care am ținut sferturi de Rivotril și Anxiar, pe care să le pun sub limbă în caz că se înșuruba atacul. Nu am băut alcool mulți ani, nici măcar o picătură, de teamă că dacă beau și mă iau atacurile, nu pot lua pastila care să le reteze. M-am îngrășat 6 kile, pentru că pilulele mi-au dat peste cap metabolismul, iar asta m-a făcut să mă simt și mai rău. Am luat cu conștiinciozitate pilula în fiecare seară, convinsă că așa va arăta toată viața mea și că, în timp, nu va fi mai bine ci mai rău, voi avea nevoie de mai multe pastile ca să pot funcționa. M-am dus la terapie și am scurmat în mine și în trecutul meu, mi-am asumat, am iertat, am plîns, m-am învinovățit și m-am iertat iar, și apoi am luat-o din nou de la capăt. Am scris, am scris crunt și nemilos. Pe mine am scris. M-am învățat cu vacuumul, cu golirea din mine, am crezut că așa va fi întotdeauna, că îmi voi purta mereu abisul ca pe un accesoriu țicnit. Și pentru că nu îmi învățasem lecțiile, m-am învîrtit în cerc, le-am repetat dureros. Peste toate, au venit alte probleme concrete, mari, cumplite, cu copiii. De sănătate, din cele care te pot dili de tot. Diagnostice pe muchie de cuțit, din fericire, pripite. Și nu am crezut că am să mai ies. Dar am tras cu dinții de mine, m-am scos din fundul străfundului, mi-am dat două perechi de palme și am ieșit. Din mine am ieșit, nu din altul. Nu m-am sprijinit pe nimic, în afară de mine și puțină terapie, cît să mă facă să îmi pun întrebările pe care nu știam a mi le pune. Cînd am ieșit la lumină, îmi murise furia pe mine și lume. Abdicase revolta. Și sămînța aia de răutate se micșorase. Au rămas doar liniștea și iubirea. Acum îmi fac rău și cînd le văd în jur. Nu mă mai ating. Nu (mai) simt nevoia să mă justific, să mă lupt pentru adevărurile mele. Fiind bine cu mine, sunt bine și cu lumea, nu mai am nicio gîlceavă cu universul, nu mai duc nicio bătălie sterilă cu nimeni. Sunt împăcată și liniștită. De cînd sunt bine, îmi sunt bine și copiii, cu totul, căci oricît ți-ai ascunde zbuciumul și zbaterea, oricît le-ai înăbuși cu perna, ei simt tot și empatizează. Trebuie să fii bine pentru copiii tăi, trebuie să îți pui masca de oxigen și să respiri bine ca să poți fi acolo pentru ei. A fost o luptă atroce. Sisif îmi vine mic. Nu am crezut că voi putea sta seara, cu un pahar de vin roșu, că voi fi uitat cînd am luat ultima oară o pastilă, că voi zîmbi și în cap îmi va fi liniște, deși zumzet. Că mă vor bucura atît lucruri mici, voi trage pe nas răsărituri și apusuri, mirosuri și sunete, că voi avea clipe lungi de bucurii mari, neștiute și nesimțite niciodată pînă acum. Că visele mele ascunse, făpturi de aer, se vor întrupa și mi se vor da.

Cîndva, nu demult, credeam că eu nu am voie să fiu fericită. Că așa m-am născut, cu karma asta proastă, îngrozitoare, că am fost călău în timpul Inchiziției și am ars pe rug fetițe mici drept vrăjitoare și am decapitat oameni nevinovați. Și 6 existențe în urmă, tot așa, om rău am fost. Și că îmi curăț într-una singură toate păcatele. Și de aia nimic nu îmi iese. Și de cîte ori pare să iasă soarele, se prăvălesc nori negri de furtună și se pornește potopul. Și totuși.

Poți fi bine. Oricît de rău ai fi, orice ai fi pățit, poți fi bine. Mie mi-a fost cel mai rău. Nu o dată. M-a lovit aproape tot ce te putea lovi, ca om, ca femeie. Un fleac, m-au ciuruit. Dar am fost dată naibii, m-am încăpățânat să respir, să exist, să vreau, să sper, să lupt, să iert, să fiu. Poți fi bine. Trebuie să tragi de tine, să te uiți în tine, să te lupți cu tine. Cu sinele mîrșav, indolent, nesimțit, căruia nu îi place să se privească în adînc, să se scuture și să se curețe. Poți fi bine. Uită-te la mine cînd nu îți vine să crezi. Oh, nu mimez rotundul și perfecțiunea. Cei care fac asta sunt oameni de mucava. Văd și citesc și eu în jur oameni din cei care mimează relații perfecte, vieți perfecte, fericiri fără cusur și pată, și alți oameni care se uită la ei dorindu-și să creadă că există, uite, alții pot! Dar pînă și cei care primesc tot ce și-au dorit sunt măcar puțin nefericiți, că încep să își dorească altceva. Așa funcționează creierul nostru, nici măcar nu avem o culpă prea mare. Eu nu vreau să disimulez perfecțiunea și fericirea. Am zile bune și zile proaste. Uneori, mi-e dor de mi se uscă gura. Alteori, plîng. Mă simt și singură, cîteodată. Mă tem. Nu cred că tristețea mea cronică se va vindeca vreodată, că rănile se vor cicatriza complet, dar nici nu vreau. Îmi plac arsurile și urmele mele, fără ele nu aș fi fost astăzi cine sunt. Și azi îmi place cine sunt. Am mai spus, azi sunt cine aș fi vrut să fiu atunci cînd aș fi crescut mare. Am crescut mare și sunt eu. Ciobită, imperfectă, dar foarte eu.

Poți fi bine.

Am o groază de texte din perioadele de durere. Și am să inaugurez o categorie nouă, unde le voi așeza, cînd și cînd. Ca să îmi amintesc cum era cînd era rău. Ca să îmi amintesc de mine. Și ca să folosească, cuiva, poate. Dincolo de valoarea sau lipsa lor de valoare literară. Voi mai scrie despre asta. Drept în față, fără nicio curbă, fără niciun giratoriu.

„Poeții nu se rușinează de propriile experiențe – ei profită de ele.” Friedrich Nietzsche

 

jurnal, martie 2010.

sunt alergică la soare. îmi curg ochii, nasul și machiajul îmi curge. mi se umflă ochii și plîng, ca o πzdă depresivă ce nu sunt.
băi, la soare?!
sunt alergică la mine. crecă de asta îmi vine să plîng continuu. nuuuu, nu e de la depresie. sunt plină de alergii doar.
alergie la trezit dimineața. alergie la sex. alergie la muncă. alergie la lumină. alergie la întuneric. la mîncare și băutură. la viață. la colegi. la oameni, în general.
nu e depresie. nu de la depresie mă doare capul. crecă am sinuzită. nu de la depresie nu pot adormi. sau amețesc.
nu, nu e depresie, te rog. nu vreau înapoi pe pastile.

 

două zile mai tîrziu.

rezultă că pînă la urmă am nasul rupt. și nasul rupt. a zis orelistu, prietenul meu, în timp ce mă scobea prin nări adînc cu endoscopul. ai deviație de sept. post-traumatică. haide, dragă, am rîs eu, traumele din copilărie te fac să ți se rupă? nasul? știu că vrei să mă operezi iar, deși nu înțeleg de ce, că doar nu mă vezi goală la operația de nas. cum nu m-ai văzut cînd mi-ai scos amigdalele, par egzamplî. a rîs, gîlgîit. și nici șpagă nu-ți dau. serios, acu’, ce interes ai să mă tai iar?
și mi-am adus aminte de cealalată operație, aia de fiere. cînd știa tot spitalul că mă operez. și în dimineața aia era plină sala de rezidenți și medici interniști și asistenți. o singură femeie. eu aveam niște pantaloni de trening subțiri și o cămașă din aia, cu spatele gol, cum te duce la operație. m-a adus o infirmieră pe targă și tot tacîmul. jumate din ei îmi erau prieteni. zice chirurgul principal, că mă vede panicată (mai ales că făcuseră caterincă de mine o săptămînă înainte cu poze în care medicii călăreau paciente sub anestezie generală), de obicei pacienții tre’ să stea goi, dar pe tine te lăsăm cu pantalonii. așa, că știm de tine. infirmiera mi-a scos cămașa. stăteam așa, semi-goală, cu sînii zgribuliți, speriată. apoi a venit dormicum pe venă. și nu am mai știut nimic. am adormit mulțumită că am pantalonii pe mine. cînd m-am trezit, în reanimare, îmbrăcată, am fost și mai mulțumită. ce oameni și doctorii ăștia, m-am gîndit. să-i pui la rană sau la operație, cum ar veni. abia cînd m-am dus la baie prima dată și mi-am dat jos pantalonii am văzut. eram portocalie de la betadină pînă la genunchi. am rîs ca proasta, pe weceu, cu grijă să nu se rupă ațele, admirîndu-mi pubisul colorat. cum s-or fi distrat frumușeii de ei după ce m-au adormit cu promisiuni și apoi m-au deznudat. acu’, la un nas rupt, e nevoie de daltă și de ciocan, nu de trupuri goale. și aveam un nas cîrn suuuuuperb. o să mă aleg cu unul operat, cu dungi vinete sub ochi, ceva deosebit. plus dureri. poate e bine. o durere o anulează pe alta. chestie de chimie în creier. poate un nas rupt anulează o inimă ruptă sau așa ceva. nu, nu. nu mă operez. las’ să mă sufoc.
și peste toate, nu am nicio alergie. sunt, cu rușine recunosc, o πzdă depresivă ca la carte.

* neuropsihologii numesc dinorfine opioidele rele, recte neurotransmițătorii responsabili cu senzațiile de durere, greață, suferință, etc.

38
Lasă un mesaj

avatar
24 Discuții
14 Răspunsuri la discuții
0 Urmăritori
 
Comentariul cu cele mai multe reacții
Cele mai fierbinți discuții

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
cele mai noi cele mai vechi cu cele mai multe voturi
Notificare pentru
Mara
Utilizator
Mara

„Dar pînă şi cei care primesc tot ce şi-au dorit sunt măcar puţin nefericiţi, că încep să îşi dorească altceva. ” As vrea sa am puterea de a-i face pe unii din jurul meu sa imi inteleaga starile lacrimogene din anumite perioade.Nu o data m-am lovit de „da’ ce ai de esti trista si te umfli de plans?ai toate motivele sa fii fericita:esti maritata, sanatoasa, nu stai prost cu banii, ai viata sociala, te iubeste lumea & shit”. Da, eu sunt un om care sufera „fara sa stie din ce motiv” si asta nu se intampla rar.De cele mai multe… Citește mai mult

Marius Bucur
Utilizator
Marius Bucur

Este-o boala nobila,…numai oamenii frumosi si sensibili sufera de ea,aceia care vad realitatea din jurul lor si nu le vine sa creada…,aceia care-au fost parca inchisi intr-o celula de-o societate bolnava, lipsita de repere si valori morale,…….,pentru ca ei,”bolnavii” au valoare,…mare valoare,iar restu’-s pitici.Multi „pitici” si-ar dori sa fie depresivi,dar nu pot parasi mediocritatea si ignoranta.Saracii,…asa sunt ei.Eu,doar dac’ arunc o privire-nprejur si-i vad cat sunt de oribili si rai,cad in depesie si ma bucur ca nu-s ca ei

viola
Utilizator
viola

Draga Marius,ai descris atat de bine motivele si simptomele acestei boli(de care sufar si eu )incat m-ai emotionat pana la lacrimi(si nu sunt lacrimi provocate de depresie).Asa e ,prea multa mizerie si injustitie in jurul nostru.Rautatea semenilor nostri ma face sa cred ca nu trebuia sa ma nasc ,sa exist in aceasta era.Sunt multe de spus,dar esentialul l-ai subliniat tu si iti multumesc….

ratoiu
Utilizator

„…în cap îmi va fi linişte, deşi zumzet”!
in context, genial!

vlad
Utilizator
vlad

Oricine are si momente de depresie, mai mari sau mai mici, mai lungi sau mai scurte. Daca n-ai esti nesi…Cind iti vine momentul daca ai un sprijin, daca primesti o vorbulita buna macar, ti se pare ca ,,l-ai prins pe Dumnezeu de picior,,. Daca nu trebe sa te descurci singur. Oricum pe lumea asta toti suntem singuri de fapt si numai avem imprersia ca traim impreuna. Eu unul incerc sa ma bucur de lucrurile mici (un apus de soare, un zimbet de copil mirat, o pasarica ciripind .. sau nu, si as putea enumera pina la end. Creca pe intiiul… Citește mai mult

MIKI
Utilizator
MIKI

Sunt zile cand iti vine sa nu mai iesi cu nasul de sub plapuma, cand te faci ghem si nu mai vrei nici macar sa faci doi pasi pana afara.Din micile placeri care construiau o zi cat de cat senina, nu mai ramane nimic. Te agati ca un drogat de anxiolitice.Oricum stii ca dau dependenta, dar o preferi in locul zbicumului interior. ,Scapi franele’ pur si simplu.Toate relele ti se vor intampla taman tie, constientizezi asta, stii ca nu e chiar asa si totusi nu-ti poti controla trairile. Am dimineti in care-mi plang de mila…m-am saturat sa traiesc trista, ma… Citește mai mult

Georgiana
Utilizator
Georgiana

prietena mea cea mai buna a cazut in depresie in urma cu ceva ani. se mai lupta cu dragonul si acum, din cand in cand. articolul tau mi-a dat o palma. ma invinovatesc ca nu am fost langa ea si nu am sprijinit-o (chiar daca departe) cum s-ar fi cuvenit; da, e o femeie puternica, soldat ca si tine, dar asta nu e de ajuns.

te citesc zilnic, cu regularitatea englezului care isi bea ceaiul de la ora 5. nu ma vor plictisi niciodata randurile tale.

georgia
Utilizator
georgia

Statistic (conform Organizatiei Mondiale a Sanatatii si altele), depresia este a doua cauza de mortalitate din lume dupa bolile de inima si se estimeaza ca in urmatorii 10 ani va deveni prima cauza. Mor sute de mii de oameni zilnic de la depresie (sinucideri, accidente, abuzuri, etc).

Foarte fain si educativ ai scris si poate vei mobiliza mai multa lume sa realizeze ca depresia nu e o inchipuire, ci o problema cat se poate de reala si astfel o vor trata cu mai mult pragmatism si isi vor ingadui binele in viata mai curand.

Mate
Utilizator
Mate

MULTumesc mult!

Radu Leb
Utilizator

Felicitări pentru articol! Pentru mine a fost o sabie cu două tăişuri. Sunt un pesimist şi mă bucur să văd că stările de anxietate sau atacurile de panică de care sufăr nu le am doar eu. Pe de altă parte mă întreb dacă vreau cu adevărat să scăp de aceste stări. Ştiu că e nevoie de o terapie, o expunere a propriilor dureri pentru a vedea că, în final, toţi avem problemele noastre, cu toate că din afară părem atât de fericiţi… Din păcate încă nu pot renunţa la zecile de întrebări cu „De ce eu/mie/numai mie?” În acest moment… Citește mai mult

ILUZIA
Utilizator

offfff, daca n-ai srie atat de bine jur ca nu te-as mai citi niciodata! (din putul gandirii)

Mihai
Utilizator
Mihai

E cineva , la care atacul de panica se manifesta foarte scurt ,in genul unor voci care vorbesc foarte foarte repede, indescifrabil si care trece foarte repede? De cativa ani , nu a mai aparut, se manifesta mai mult cand eram copil.

Radu
Utilizator
Radu

Si io remarc ca s-au cam dus vremurile alea.
Cum am dedus?
In 2010 te exprimai cu 3.14159 (din cap am scos-o)
In zilele noastre o spui direct 🙂
Ce zici de asa demonstratie?

radu
Utilizator
radu

Mda…
Sa stii totusi ca eram bun la mate cindva…

AlinaR.
Utilizator
AlinaR.

Mi-a fost greu sa ma accept asa”dusa cu pluta” mai ales prin munca care o fac, lucrand si prestand servicii pentru ” oameni care traiesc intr-o alta lume”. Cu greu mi-am facut sotul sa inteleaga (sau asa cred) ca sunt plecata cu sorcova avand riscul de a ma parasi de 3 ori. Am noroc cu „my Doc” la bine si la rau. Mama fiind, ai forta sa mergi mai departe daca NU de mult eram plecata in Purgatoriu jucand septica cu ai mei cunoscuti si necunoscuti.

Mario
Utilizator
Mario

<— sotul .

Miki
Utilizator
Miki

Petronela, cum ai reusit tu in nici macar 24 de ore sa atragi atentia…la postarea asta(nu ca in rest ai duce lipsa, dar discutam la obiect).
Sa ma explic:am gasit bloguri intregi despre, site-uri, dar nu stiu ce a lipsit sa se inchege niste discutii, comentarii…
As vrea sa dau reply fiecarui comment…unele sunt atat de sugestive si bine scrise…
Sper ca atunci cand vei face o sectiune separata, sa fim cu mult mai multi.

Mircea
Utilizator
Mircea

Multi oameni depresivi cred ca daca isi ocupa tot timpul cu ceva adica se tin in priza (este o stare de hiperactivitate ) e bine pt ei.De fapt chiar daca pe moment fiind concentrati pe ceea ce fac nu simt starea interioara , dar seara ea revine cu putere ,este acolo.Nu asta este solutia ci un program ordonat de munca, somn , alimentatie , timp liber etc pt ca istovirea acesta va aduce cu sine apoi o extenuare si mai mare atat pshica cat si fizica si atacuri de panica care apar cand este complet debilitat organismul atat pshic cat… Citește mai mult

Angela
Utilizator

Tare cunoscut mi-e cercul acela al tău. Al meu era mai mult o roată și eu un hamster alergând ca prostul în interior. Inutil, risipind atâta energie, cu atâta îndârjire, că adunată la un loc putea muta Pământul de pe orbită. Obsesia controlului a încetat abia când m-am prins că nu controlez nimic. Că tot ce am de făcut e să recunosc lecțiile pe care le primesc și să mi le-nvâț. Așa m-a lăsat și pe mine depresia, după ce 3 ani mă trezeam dimineața cu un singur gând: să mă duc în magazia de lemne și să mă spânzur… Citește mai mult

Luiza
Utilizator
Luiza

Cuvintele tale mi-au amintit de un filmulet minunat pe care as vrea sa vi-l impartasesc. Povestea incepe asa: „I had a black dog, his name was depression…” http://www.youtube.com/watch?v=XiCrniLQGYc

ioana
Utilizator
ioana

Felicitari pentru curaj! In astfel de perioade parca interminabile, invatam multe despre noi, despre viata… De multe ori diferenta o face cantitatea, intensitatea simptomelor, masura in care esti coplesit de greutate. Pe mine m-a ajutat enorm psihanaliza – analiza personala insotita de un psihoterapeut bun si in plus, dupa caz, oricum nu putem ignora biologia, chimia organismului – aici este o interdependenta: chimia modifica gandul – terapia modifica chimia modificand gandul 😉 . Este foarte important, cum spuneai si tu, sa ceri ajutor specializat si celor din jur (chiar daca familia, apropiatii uneori nu stiu sa se poarte potrivit pt… Citește mai mult

Lulu
Utilizator
Lulu

Ce ma bucur ca te-am citit (doar vreo doua articole, dat voi continua, cand imi permite timpul)! Chiar ieri ii povesteam unei prietene si incercam sa ii explic prin ce trec. A zis ca pe mine ma vede tot timpul trista, chiar si cand povestesc ceva funny! Pai cam asa as rezuma, intr-o propozitie scurta, depresia! O am in carca de mica, nici nu stiu cand am inceput sa constientizez! Am facut acum vreo 8 ani si psihoanaliza, dupa episoade urate de atacuri de panica si scenarii despre cum am fi sa vad sinele metroului de mai aproape. Decizia am… Citește mai mult

G3ordan
Utilizator
G3ordan

@LULU scuza-mi curiozitatea, nu am vazut cum e la psiholog decat in filme, nu am inteles: timp de 4 luni nu ai reusit sa gasesti amintirea sau timp de 4 luni nu ai vrut sa te exteriorizezi? Ti-a fost rusine de psiholog?! Sau de cine? Cred ca stii si tu ca rusinea nu e decat un ‘parent’, fabricat de om sau societate. Priveste in natura: toate crimele sau dramele se petrec la tot pasul, practic Terra e o cloaca de criminali canibali (toate speciile sunt inrudite).

Mihaela
Utilizator
Mihaela

„Poti fi bine”. Cat de bine e sa vad asta…Ma lupt cu tristetea din copilarie, cand observau ai mei spuneau ca sunt rasfatata si vreau atentie. Mare fiind, nu le-am spus niciodata cum am mers la spital incovoiata de dureri, sau cand nu puteam respira sau cand aveam migrene care tineau zile…zile…Ma puneam pe picioare si ieseam zambind si eram fiica/nepoata perfecta…Apoi a fost mau rau. Si mai rau. Frica, groaza, ganduri oribile, durere fizica, ameteala…Doctorii nu le-au rezolvat. Psihologul da. Partial. „Poti fi bine”. Multumesc. Nu iti dai seama cat inseamna astea 3 cuvinte.

Daniel Mois
Utilizator

E bine sa sapam adanc, spre CAUZELE profunde, subconstiente ale asa-zisei depresii. Inainte de a-ti pune eticheta de depresiv, invata sa GANDESTI, sa controlezi gandurile, sa vorbesti cu mintea ta subconstienta, si sa generezi un dialog interior favorabil. E reteta succesului. Medicamentele sterg temporar senzatiile de moment, dar nu corecteaza CAUZA interna, pattern-ul disfunctional…

Derrick
Utilizator
Derrick

Multă lume percepe depresia ca pe o simplă tristeţe sau ca pe a fi mohorât. Adevărul e că depresia e mai mult decât tristeţe.

Dana
Utilizator
Dana

Ești vindecătoare!

O admiratoare
Utilizator
O admiratoare

asa de fain simti si scrii, ca imi tai rasuflarea! inca nu s-au inventat acele cuvinte la superlativ, care imi stau pe limba. multumesc!