cu copiii în stradă

Aseară am mărșăluit pe străzi alături de o familie cu doi copii mici, pe care părinții îi purtau în mănduci. Unul, bebeluș, celelălat suficient de mare încît să strige: hoții, hoții! Mai devreme, la prefectură, alți doi părinți de copii îi țineau pe umeri, iar cei mici scandau entuziasmați. Un prieten, poet, era și el cu copilul micuț tare, tot în port-bebe. Mai încolo, un grup de adolescenți cu skate-uri, iar pe unul scria: eu nu sunt golan, dar voi sunteți hoți! Copiii mei au participat, nu o dată, la proteste. Ieri, fie-mea m-a sunat de la Londra să o țin la curent cu ce se întîmplă în țară, cum merg protestele.

În paralel, văd și aud peste tot opinii despre descreierații de părinți care își scot copiii în ger și îi pun în pericol la proteste, cum să scoți copilul în frig, cum să-l duci în stradă, păi ce, copilul ăla care strigă ce strigă părinții are minte să judece, nu cumva copiază doar ce fac părinții?

Breaking news, people, copiii oricum cu asta se ocupă: copiază ce văd la părinți. Totul. Copilul vine pe lume tabula rasa, fără să știe nimic despre lume, fără convingeri proprii, fără preconcepții. Tot ce învață, învață de la noi: bune și rele. El nu urăște apriori țiganii, evreii, negrii sau musulmanii. Nu știe ce e binele sau răul, hoția sau dreptatea. De la noi învață că mama, recte femeia, e responsabilă cu curățenia și mîncarea sau, dimpotrivă, cu țipatul și șefia în casă, că tata e cel care vine seara și se trîntește pe canapea la teve cu o bere în mînă sau, dimpotrivă, se ocupă de ale casei. Ce vede acasă, fie că e abuz, fie că e iubire, aia va perpetua în propria viață. Cu convingerile alea, inoculate pe neștiutelea și nesimțitelea, va rămîne și se va lupta toată viața. Așa că, dacă cumva vociferezi pe facebook că ăștia de își duc copiii la proteste sunt inconștienți, dă un ochi în propria viață. Vezi un pic, tu ce îl înveți pe copilul tău? Bărbatul tău bea, cumva? Îți vorbește urît sau tu îi vorbești urît? Vă certați de față cu el sau, au contraire, nu vă vorbiți cu zilele? Vă exprimați zgomotos convingeri despre viață, politică, bani, dragoste, sex, biserică, Dumnezeu, dar nu sunteți conștienți că pe toate alea le preia copilul, pe nemestecate, căci pentru el voi sunteți singurul model? Vă uitați toată ziua la televizor, nu ați pus mîna pe o carte din liceu, dar zbierați la copil să citească și vă uimește de ce naiba nu vă ascultă copilul ăla? Vă înșelați soțul/soția, vă certați șoptit și aveți impresia că ăla micu e prostănac și nu știe și nu o să îl afecteze, iar ăla mic nu are curaj să vă urle că sunteți niște ipocriți și mincinoși și că vede și simte tot și crește plin de furie și ură? (Am văzut la terapiile de grup oameni care nici azi nu au curaj să le spună părinților lucrurile astea.)  Îi înjurați pe unii și pe alții, la adăpostul bucătăriei, fără să ieșiți în stradă și aveți impresia că nu ați expus copilul ca inconștienții ăia de la proteste? Lățcunț gleșit!, vorba fie-mii cînd era mică și nu putea spune răspuns greșit. Tot ce facem, tot ce spunem, totul, TOTUL își pune amprenta asupra copiilor noștri.

Scriam la protestele Roșia Montana: „Îmi spui, şi atunci când o faci capeţi vocea unor oameni din jurul meu, că locul meu, în particular şi al femeilor, în general, e la cratiţă. Că să fii în locul bărbatului meu, mi-ai arăta tu mie proteste. Că aşa educaţie le dau copiilor mei, care mi-au moştenit combinaţia cromozomială şi vor trăi într-o lume machistă. Păi, da. Aşa educaţie le dau fetelor mele. Le învăţ să nu se lase minţite, înşelate, batjocorite, prostite pe faţă, călcate în picioare. Să nu îşi tragă un văl de indiferenţă peste ochii pe care să îi închidă apoi la ce se întâmplă cu ele şi cu viitorul lor. Să aibă principii şi să le pese. Coloana vertebrală dreaptă, băţ. Să lupte pentru ceea ce cred, chiar dacă lupta e grea şi fără sorţi de izbândă, chiar dacă luptă singure, chiar dacă lupta le e luată în derâdere de ignoranţi şi nepăsători şi nesimţitori. Dacă vocea nu le e auzită din prima, să ţipe mai tare şi mai mult, până va fi atât de deranjantă încât nu va mai putea fi ignorată. Pentru că dacă se lasă batjocorite de cei pe care i-au ales să le reprezinte, să le conducă, se vor lăsa batjocorite şi de cei pe care îi vor alege să le fie parteneri, şefi sau angajatori. Dacă ridică din umeri neputincioase la ce decid pentru viaţa şi ţara lor guvernanţii, vor ridica şi când soţul va decide să le bată sau să le înşele, de exemplu. Sau când angajatorul va face abuzuri. Vor spune, aşa cum face restul, asta e, aşa e în România, nu avem ce face. Vor tăcea şi vor fi umile, pentru că aşa face toată lumea doar, vor fi călcate în picioare, vor acumula furie şi frustrare şi neputinţă. Eu le învăţ că ba da, avem ce face. Un soţ sau un angajator abuzator pot fi părăsiţi, însă nu înainte de a-ţi juca toate cărţile, nu înainte de a lupta până la capăt. Iar când nu mai e nimic de făcut, când lupta devine zadarnică, când abuzul e prea mare, te poţi ridica să pleci, să o iei de la capăt.”

Asta îi învățăm pe copii ducîndu-i la proteste. Le arătăm că părinții lor nu se lasă călcați în picioare și ei, la rîndul lor, la vremea lor, vor face același lucru. Le insuflăm spirit civic, spiritul dreptății. Desființăm mizeria aia de vorbă românească: capul plecat sabia nu-l taie. Le arătăm că îi iubim, că ne pasă de viitorul lor.

Pășeam aseară lîngă cei doi părinți de care atîrnau copilașii. Ea, mama lor, era tristă. Am văzut că ai scris că mama ta a înțeles în cele din urmă de ce protestezi, că e de acord și te susține, mi-a zis. Am zîmbit, încălzită pe interior de gîndul ăsta.  A mea mi-a închis telefonul în nas și vrea să mă dea afară din casă. Mi-a zis că ce exemplu dau copiilor mei, iar cînd i-am spus că e ultima persoană care poate întreba asta, mi-a trîntit telefonul și nu mai vorbește cu mine. Am continuat să mărșăluim, în ritmul coloanei de 15.000 de oameni, cei mai mulți oameni pe care i-a văzut orașul meu în stradă de la Revoluție încoace. Eram laolaltă, părinți și copii de toate vîrstele, bebeluși, copii, adolescenți, tineri și bătrîni, însuflețiți de aceeași emoție. Parcă și frigul se înmuiase. Mărșăluiam și eram fericită.

În timp ce scriam textul ăsta, am primit următorul mesaj, pe care sper că l-au primit toți cei ca mine, iar dacă nu, vi-l trimit eu acum.

foto: Ovidiu Vrînceanu