îmi iubesc copilul suficient cît să fiu fericită?

7

În urmă cu trei zile, am urcat pe o scenă în fața a 335 de oameni (majoritatea femei și mame), la conferința organizată de comunitatea minunată La primul bebe și le-am povestit cum mi-am dorit o mare parte din viață să fiu cea mai bună mamă din lume dacă se poate, convinsă fiind că îmi doresc cel mai bun și corect lucru care poate fi dorit de către o femeie cu copii. Nu am știut foarte multă vreme că ce îmi doream, de fapt, era să nu cumva să fiu percepută sau etichetată drept opusul: o mamă rea. Spaima de a nu fi o mamă rea – mi-am propus de copilă eu să fiu o mamă bună pentru copiii mei – m-a făcut să intru într-o concurență oarbă cu toate mamele din lume, dar mai ales cu propria mea mamă, căreia am vrut să îi demonstrez că eu sunt și voi fi o mamă bună, pe care copiii o iubesc, nu ca ea.

Am avut și noroc să nu fiu mamă de copii mici în zilele astea, să nu fac parte din vreun grup de mămici gata să sfîșie pe oricine crede sau procedează altfel decît ele, ca să pot să îmi mențin iluzia că nu sunt totuși o mamă foarte rea. Ce aș fi făcut dacă ar fi sărit pe mine zece mame pe minut să-mi explice cum stă treaba cu alăptatul, cu născutul, cu laptele praf, cu scutecele bio, cu uleiurile esențiale, cu homeopatele, cu vaccinurile, cu attachment parentingul și altele asemenea, nu știu, dar aș fi clacat cu siguranță și aș fi sfîrșit prin a mă crede cea mai rea și nepregătită mamă din partea asta de galaxie.

Am înțeles destul de tîrziu că să încerc să fiu cea mai bună mamă și toate aceste lupte între mame, în general, nu sunt nicio clipă despre copii, despre binele lor real, ci despre noi. Despre lupta noastră de a ne demonstra nouă însene și mamelor noastre că suntem mai bune unele decît celelalte și mai bune decît ele. Binele copiilor rămîne ultima noastră problemă atunci cînd ne propunem să fim cele mai bune mame. (Am scris pe larg despre asta în ultima mea carte, fiindcă a fost o revelație care m-a clătinat puternic și m-a refăcut să-mi reconsider poziția și prioritățile, din fericire.) Și am început să nu îmi mai doresc să fiu o mamă extraordinară, ci să cresc copii fericiți.

Tot tîrziu am înțeles ceva și mai important. Poate cel mai important. Da, cu siguranță cel mai important lucru de cînd sunt mamă. Iar azi îl pot confirma din triplă perspectivă: copil, mamă/clientă serioasă de terapie și viitor psihoterapeut: nu există copii fericiți cu mame nefericite. Repet, cu majuscule: NU EXISTĂ COPII FERICIȚI CU MAME NEFERICITE! I-am rugat pe cei 335 de oameni din sală să ridice mîna cei care au crescut alături de mame fericite. S-au ridicat 2 mîini. 2 din 335. Aveau ochii în lacrimi. Sigur că aveau, căci fiecare ne amintim cum a fost să creștem alături de mame triste, nervoase, furioase, depresive, anxioase, abuzate, bătute poate, amenințate, controlate sau dimpotrivă, controlatoare, manipulate sau manipulatoare, alcoolice poate, adulterine sau înșelate, muncite și epuziate, așa cum au fost majoritatea zdrobitoare a mamelor noastre. Am fost copiii nefericiți ale unor mame nefericite și de multe ori a fost nevoie să ne maturizăm forțat, ca să le susținem. Am ajuns mari și am uitat. Le dăm copiilor tot ce ne trece prin cap: case frumoase, mașini, haine, jucării (ironie maximă, nu vi se pare, că noi credem că niște copii au nevoie de case, mașini și haine și nu vedem că nevoia asta e tot a noastră), excursii și vacanțe, școli de fițe, cursuri de toate felurile, ultimele gadgeturi. Dacă suntem întrebați, suntem gata să jurăm că îi iubim atît de tare încît suntem gata să ne smulgem inima din piept și ochii din orbite de dragul lor, să donăm ambii rinichi și tot sîngele din corp. Ba suntem gata să ucidem pentru ei, nu e așa? Atît de tare spunem și credem că ne iubim copiii.

Adevărata întrebare este: ne iubim suficient de tare copiii încît să fim fericiți și să nu le punem povara de a trăi alături de părinți nefericiți așa cum am trăit noi? Îmi iubesc suficient de tare copilul încît să mă vindec de toate rănile care supurează pe sub haine și care mă fac să fiu omul trist, depresiv, anxios, turat, nervos, furios, reprimat care sunt azi? Îmi iubesc suficient copilul cît să nu îi dau mai departe, în leapșa transgenerațională, toate rănile mele, moștenite și ele? Îmi iubesc suficient copilul încît să mă uit sincer la mine și să mă văd cu toate ale mele, luate de la mama și de la tata, pasibile să i le transmit și lui, și să spun stop? Îmi iubesc suficient de tare copilul încît să dau piept cu durerea aia și să o vindec? Sau îl iubesc suficient cît să îi donez rinichiul, că durerea fizică o pot duce, dar nu suficient cît să mă întorc la durerea din suflet, fiindcă pe aia nu o pot duce și atunci prefer să mă prefac că totul e ok și să uit că nu există copii fericiți cu mame nefericite?

Am înțeles tîrziu asta, însă vestea bună care vine la vestea proastă de mai sus e că niciodată nu e prea tîrziu, de fapt. Niciodată nu e prea tîrziu să devenim mame vindecate și fericite: transformarea în copii e uluitoare și aproape imediată. O mamă care este bine schimbă complet toată dinamica în familie, fără să facă nimic decît să fie ea însăși bine. Nu mai e nevoie de eforturi uriașe.

Le-am rugat pe femeile din sală să se gîndească și analizeze cu sinceritate. Ce simt, cum sunt cu adevărat, dincolo de măștile sociale. Cît sunt de bine, cu adevărat. Și să își pună întrebarea asta, amintindu-și de propriile mame și cum au fost impactate de durerea lor: îmi iubesc suficient copilul cît să vreau și să trag de mine să fiu bine?

Pentru că ei,  copiii noștri, ne iubesc atît de mult încît sunt gata să ne preia durerea, să se îmbolnăvească pentru noi, să ne devină simbolic părinți sau parteneri atunci cînd suntem pierdute și singure, tot așa cum, din fidelitate pentru mamele noastre, și noi am devenit triste, anxioase, depresive, codependente, mame ale propiilor mame (uneori chiar soții ale propriilor tați), ne-am îmbolnăvit sperînd că astfel îi vom scăpa pe ei de griji și așa mai departe. Copiii noștri ne iubesc atît de tare încît din fidelitate pentru noi devin la fel ca noi. Și singurul lucru pe care li-l datorăm cu adevărat nu sunt casele, mașinile, cursurile, gadgeturile, ci să fim noi bine pentru ca ei să fie bine.

Iar mamelor noastre –  să ne desprindem din tiparul suferinței lor și, în onoarea lor, să începem să fim noi primele femei din lanțul familial care să fie bine și fericite.

Nu e ușor, nu o să vă mint. Mie mi-a luat foarte mulți ani de muncă asiduă cu mine. Dar se poate. Știu că uneori pare incredibil. Încă sunt oameni care vin să mă întîlnească bănuindu-mă că disimulez, iată doar unul dintre mesajele pe care le primesc. Dar se poate. E o alegere, pînă la urmă, una grea, însă nu imposibilă. Este unul dintre motivele pentru care am scris și publicat Privind înăuntru.

 

 

Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

7 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
D.
D.
28 noiembrie 2018 14:17

Eu imi iubesc atat de mult copiii nenascuti incat am hotarat sa nu ii aduc pe lume pana nu sunt eu bine cu mine. Nu i-as pune niciodata sa treaca prin ce am trecut eu.

Bianca
Bianca
28 noiembrie 2018 16:35

Buna, o idee de imbunatatire a UX: la sectiunea blog cred ca ar fi util ca atunci cand apas doar pe blog sa imi arate ultimele postari ale tale. Sau poate in drop down la sectiunea blog sa fie un item de „ultimele postari” care sa sorteze in ordine cronologica toate postarile de pe blog.

Tot eu.
Tot eu.
28 noiembrie 2018 21:25

🙂 felicitari! (desi dramatismul tau e cam sexy si imi va lipsi 😀 ) probabil si de asta am decis sa nu fac copii, sa nu ajung ca ai mei si sa-i chinui pe cei, pe care se presupune, ca (ar trebui sa) ii iubesc. pe undeva constientizam, ca e inevitabil, oricat m-as stradui. am preferat sa intrerup sirul suferintelor la mine, sirul generatiilor de distrusi, care distrug si se autodistru. dar, oricum, vindecarea e buna. si cu copii, si fara ei. p.s. acum ca frigul si zapada m-au alungat in casa, mai eliberandu-mi programul, am timp de carti, in… Citește mai mult

Alexandra
Alexandra
28 noiembrie 2018 22:57

Eu sunt de acord cu tine si cred ca nu poti sa iubesti prea bine o alta persoana daca nu te iubesti pe tine, insa stii ce ma gandesc? Nu are si nefericirea asta un rol?
Mi se pare ca suntem programati genetic si pentru nefericire, nu prea putem fara ea. As directiona lucrurile mai degraba catre un drum si nu catre o destinatie.

paula
paula
10 ianuarie 2019 14:02
Reply to  Alexandra

Da, de acord, insa cred ca depinde mult la ce fel de nefericire ne referim si cum ne invatam copiii sa treaca peste ea. De cand eram mica am fost invatata sa nu ma bucur prea tare pt ca asta inseamna ca „fac a rau”. Acum imi dau seama ca mie imi este foarte greu sa ma bucur de evenimente pozitive si devin anxioasa imediat ce simt fericire pt ca mi-e frica sa nu o pierd. Copiii trebuie educati ca si nefericirea e o parte fireasca a vietii si nu o catastrofa. Cand sunt situatii absurde in care mamele se… Citește mai mult

trackback

[…] decât planul inițial, m-am oprit din lucru pentru a scrie aceste rânduri inspirată de postarea Petronelei Rotar despre nevoia copiilor de a avea mame fericite. Când am mult de lucru, mai iau câte o pauză de […]

Mihaela T
Mihaela T
1 octombrie 2021 12:08

Azi te-am descoperit si am ramas impresionata.
Promit sa te urmaresc, deoarece nu reusesc sa fiu bine cu mine. Multumesc lui Dumnezeu ,Fiica mea este mama asa cum spui!.
Cu mult drag!