ce mai văd și mai citesc

ce am citit în vacanță

Dacă tot m-am dus în Italia, mi-am luat și o carte care să-mi vorbească despre Italia: Iubire amară a Elenei Ferrante. Pe misterioasa autoare italiancă o descopeream exact anul trecut pe vremea asta, într-o vacanță în Grecia, cu Tetralogia napolitană, pe care am citit-o pe nerăsuflate. (Am scris despre ea aici.) Iubire amară, cartea ei de debut, explorează aceleași obsesii literare ale Elenei Ferrante: relația de ură-dragoste dintre mamă și fiică, decadentul Napoli, violența domestică, gelozia, destinul femeii italience în anii de după război. Însă, spre deosebire de Tetralogie, Iubire amară îți dă senzația unei povești aproape polițiste, încărcată cu un mister dens, pe care vrei să-l descoperi neapărat. Amalia, mama Deliei, personajul feminin central al romanului, moare înecată, iar fata se întoarce în Napoli, orașul copilăriei ei și al camorei, la înmormîntare. Napoli, de unde fugise cu disperarea celui care vrea să-și uite trecutul. În mod straniu, îngropîndu-și mama, dezgroapă trecutul refulat, amintirile reprimate, și pleacă pe urma lor instinctiv, ca să își înțeleagă destinul. Delia este o femeie ca multe dintre noi: încercînd cu toate puterile să nu devină mama ei, sfîrșește prin a-i semăna înspăimîntător. Eram într-atît de hotărâtă să fiu diferită de ea, încît pierdeam, unul [...]

cărți necesare

Nu citisem pînă acum nici Copilul invizibil, deși o aveam pe listă, nici Cele cinci limbaje ale iubirii, că mi se părea că e prea mainstream. Le-am citit în weekendul acesta pe amîndouă și bine am făcut. Personal, citesc multă psihologie, m-a ajutat pînă acum să și teoretizez și așez bine în cap ceea ce înțelegeam empiric din terapie. De acum încolo voi citi cu toptanul, căci în mai puțin de o lună încep și facultatea de psihologie și școala de formare, sper să reușesc să mai țin pasul cu literatura. Cred că e mare nevoie să citim cărți care să ne aducă mai aproape de noi, să ne ajute să ne înțelegem rănile și comportamentele, să ne ajute să evoluăm. Copilul invizibil mi se pare o carte foarte importantă în acest sens și necesară. O variantă prescurtată și foarte emoționantă am ascultat la #cartfest5, cînd Gașpar Gyorgy, la invitația mea, a ținut o prelegere care ne-a scos pe toți în lacrimi, însă recomand din tot sufletul și cartea, care reușește să explice foarte simplu, clar și din nou emoționant, legătura ruptă din noi cu noi și cum se manifestă ea în relația cu copiii noștri. Gașpar pleacă de la [...]

ce-am mai citit fain

Las lucrul la ce scriu acum ca să zic două vorbe despre ce am citit în ultima vreme și mi-a plăcut tare, pînă le am proaspete în cap. Practic, după cum se vede și în poze, le-am citit la mare, că de atunci doar am început două cărți, nu am apucat să le și termin fiindcă, vorba lui cumnatu-meu, eu scriu, nu citesc, băi.   Pădurea întunecată, Nicole Krauss. Îmi doream să o citesc încă de cînd citeam Iată-mă, a lui Safran Foer, fostul ei soț. Cele două cărți au fost scrise de cei doi parteneri în timpul rupturii lor, iar pentru mine, ca scriitor în primul rînd, a fost o mare curiozitate să văd ce anume s-a născut și pe partea cealaltă dintr-un eveniment de viață atît de important. Despre Iată-mă am scris aici. Pădurea întunecată, cu un titlu luat din Infernul lui Dante, este o carte excelentă, multipremiată, bestseller în State și lăudată de tipi precum Philip Roth. Povestea urmărește în paralel destinul a doi evrei americani, o romancieră aflată într-o criză a căsniciei și obsedată de hotelul Hilton din Tel Aviv și de Kafka și un avocat celebru, aflat într-o criză existențială, cu care împarte nu [...]

De |2018-10-13T16:29:32+00:0027 august, 2018|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , , |2 Comentarii

Utøya – 22 iulie, vînătoarea de oameni

Am fost aseară să vedem Utøya. Am înghețat vreme de 72 de minute în scaun (primele 18 sunt ușor digerabile, de asta nu spun 90), cu unghiile înfipte în mîna lui bărbatu-meu, cu pulsul mărit, cu tîmplele zvîcnind, cu o furie și o revoltă greu de descris în cuvinte în creier, cu o senzație continuă de rău. Aproape nu m-am putut ridica la final. Dar cînd am ieșit din cinema, mi-am mulțumit că am ales să văd filmul ăsta. Că am putut trăi așa ceva, cu senzații atît de reale, dar din siguranța fotoliului de cinematograf, ca să înțeleg și să apreciez liniștea mea. Norocul meu. Dar și lumea în care trăiesc. 77 de morți, 99 de răniți, 300 traumatizați psihic pe viață. Știam statisticile astea. Le-am auzit la televizor, m-au cutremurat la vremea respectivă atît cît te mai pot cutremura niște cifre după 18 ani de teve în care ai văzut și filmat tot felul de morți din toate pozițiile. Dar nu aveam nici idee cum s-a simțit să fii acolo, un puști, o puștoaică, cîteva sute de copiii, și să participi la o vînătoare de oameni în care tu ești vînatul, captiv pe o insulă de 0.12 km [...]

De |2018-10-13T12:02:22+00:0021 august, 2018|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , , |2 Comentarii

țara mea suspendată & Zuleiha deschide ochii

Cu festivalul, nu am reușit să mai scriu absolut nimic, așa că revin acum cu două recomandări de carte citite înainte de #cartfest5, două cărți care mi-au plăcut foarte tare. Prima este o carte care mi se pare absolut necesar de citit într-o perioadă cum este cea pe care o traversăm. E cartea Ancăi Mizumschi, Țara mea suspendată, o compilație de eseuri literare și de observație psihologică. E genul de carte pe care am citit-o cu admirație și invidie bună pentru felul în care este scrisă (Anca e în primul rînd poetă, optzecistă, iar asta transpare în bucățile literare), și cu la fel de mare admirație și invidie pentru bucățile de analiză. Anca nu e doar poetă ci și psiholog, iar asta face ca aceste eseuri să facă multă lumină la întrebări esențiale pe care ni le punem fiecare dintre noi: de ce alegem așa cum alegem de 29 de ani, de ce o parte din diaspora își neagă românitatea, cum ar trebui să ne privim lucid țara și să ne situăm față de ea etc. Anca locuiește în America de cîțiva ani, iar depărtarea și dorul de țară au făcut-o să își găsească resursele interioare de a se întoarce [...]

am citit Sapiens și m-a pus la locul meu

Mie nu mi-a plăcut istoria la școală. Cînd a învățat fie-mea pentru bac la istorie, mi-am amintit și de ce: era doar o înșiruire anostă de date și evenimente care nu păreau să mă privească și care trebuiau memorate papagalicește. Nimeni, niciodată nu mi-a spus istoria ca pe o poveste la școală. M-am și mirat cînd am dat de primele romane sau filme istorice că istoria poate fi atît de faină. M-am apucat de Sapiens fără să știu la ce să mă aștept și m-a prins de la prima pagină. Atît de tare că după fiecare capitol îi povesteam lui bărbatu-meu, fascinată, de aproape nu mai are nevoie să o citească și el. Ceea ce nu voi face și cu domniile voastre. Am văzut la un moment dat un film care pleca cu imaginile de undeva de pe pămînt, dădea zoom-out, ieșea din galaxie, se ducea hăăăt în univers, pînă unde pămîntul nu mai conta nici măcar ca particulă infinitezimală. Îmi amintesc senzația de călcîi de furnică pe care am avut-o urmărindu-l, cu interesele mele de călcîi de furnică care se crede important. Asta am pățit și citind Sapiens: m-a pus la locul meu rapid. Și tare faină e senzația. [...]

De |2018-10-04T15:12:22+00:006 iulie, 2018|Categorii: ce mai văd și mai citesc, Slider|Etichete: , , |3 Comentarii