liberă?

Am frici, am multe frici; însă nu le mai las să mă îngrădească. Fiindcă nu fricile sînt cele care ne țin captivi în colivii mentale, ci frica de frici; eu mi-am îmblînzit-o și azi îmi e, precum vulpea Micului Prinț, prietenă. Îmi recunosc fricile și acționez cu ele alături, nu mă mai tem, știu că ele au apărut ca să mă ajute. Acolo unde sesizez o frică, o îmbrățișez și mă duc spre ea.

Am condiționări, unele introiectate foarte devreme; dar le pot observa. Am mecanisme de apărare: unele dintre ele au fost aberante, azi le-am îmblînzit și pe ele mult. Acționez de multe ori în feluri inconștiente, pe care le conștientizez ulterior. Pe unele le pot schimba, pe altele nu.

Am învățat să mă iubesc suficient încît să fiu blîndă mai adesea cu mine, să îmi dăruiesc o viață bună, să mă bucur de momente mici și mari.

Am surmontat o mulțime de grozăvii, unele cu adevărat dărîmătoare: am un psihic de fier, deși totuși fragil. Am trecut prin traumă, abuz, viol, moarte, doliu, pierderi, despărțiri și am rămas întreagă la cap. Oarecum.

Sînt ceea ce s-ar numi un om care a „reușit în viață”: am succes, vizibilitate, sînt admirată și iubită de o grămadă de oameni. Fac ceea ce îmi place. Am doi copii mișto pe care i-am crescut singură. Am muncit enorm și încă mai muncesc pentru toate astea. Abia în ultima vreme am realizat că cel mai probabil toată lupta mea, toate succesele mele, tot efortul uriaș sînt rezultant al faptului că nu m-am simțit iubită.

Scriam într-un poem de curînd:

„Și dacă toate astea

Nu sînt decît strădania

De a demonstra că ești suficient de bun

Pentru a fi iubit?

Sînt fiica care a reușit în viață

A scris cărți, a făcut școli

A devenit cineva

Fiindcă doar așa a obținut iubire”.

Sînt, așadar, cu adevărat liberă? E cineva? Cum poți fi cu adevărat liber atunci cînd toată structura ta psihică și mentală e construită din cărămizi mai tari sau mai casabile pe care le-ai sau le-au așezat alții într-o vreme în care Eul tău nici măcar nu era integrat? Te poți deconstrui și reconstrui complet pentru a fi liber de tot ce s-a pus acolo cînd erai mic? Și dacă da, ce condiționări noi pui în loc? Ale cui? Ale societății mari sau poate ale unei societăți mai mici, care se opune societății mari?

Libertatea completă e o iluzie a idealistului care întoarce fața de la implacabilitatea și tragismul traiului pe pămînt. Poți găsi sens și o libertate limitată, le poți integra și asuma fără iluzii și automințiri, poți acționa conform valorilor tale (după ce te asiguri că sînt ale tale). Și asta ar fi, din perspectiva mea, maximul de libertate la care poți aspira și pe care ți-l poți permite. Conform definiției asteia, sînt, cel mai probabil, un om destul de liber.