ziua în care mi-am recuperat mama

35

26 octombrie 2015

Am 38 de ani, iar azi mama împlinește 60. În sat la noi e obiceiul să te sărbătorești cum se cuvine la asemenea vîrstă rotundă, mai ales că urmează și pensionarea. Te faci de rîs dacă nu, iar mamei niciodată nu i-a plăcut să se facă de rîs. De fapt, e unul dintre principiile care i-a guvernat întreaga viața, să nu se facă de rîs în sat. Mama e om cu vază la noi în localitate, e învățătoare, a educat multe generații, lumea o respectă, are un statut ce trebuie prezervat. Așa că tot ce e inadecvat statutului se refulează, se reprimă, se tratează ca și cum nu ar exista. Despre cele mai multe lucruri importante nu am discutat niciodată. De exemplu, tocmai mi-a ieșit un volum, Efectul pervers, în care am pus dureri oribile, multe legate de familie, adică de tata și de ea. Ne prefacem că nu am publicat cartea asta. Eu nu am invitat-o la lansare, să nu o rănesc, ea nu a venit. Nu mă întreabă nimic despre asta, ca și cum nu aș fi scris niciodată cartea aia. Cartea aia e doar unul dintre elefanții din cameră. Avem o turmă uriașă, umplem un palat.

Eu am 38 de ani și nu dau doi bani pe ce zice lumea, ba chiar mă umple furia tare de cîte ori aud enunțat acest lucru din gura ei. M-a durut atît de tare, mai întîi copil, apoi adult, tot ce nu am făcut sau zis ca să nu ne facem de rîs, încît nu am reușit să o iert niciodată. Mi-am petrecut viața încercînd, inconștient, să fiu opusul ei. Mama nu a divorțat de tata, deși asta mi-am dorit toată copilăria. Nu e nimic, am divorțat eu de două ori, ca să-i arăt cum se face. Sau poate am divorțat eu de tata în locul ei, cine știe, la modul simbolic. Tot ce și-a dorit să fiu nu sunt. Nu port hainele pe care le-ar vrea ea, nu am terminat niciodată facultățile începute ca să-mi dau licența, nu îmi educ copiii cum ar fi crezut ea.

Eu și mama nu vorbim decît nimicuri. Nu ne spunem niciodată nimic esențial. Sunt furioasă pe faptul că mi-a transmis compulsia pentru curățenie și relația proastă cu banii. Nici nu mă mai cert cu ea. Mă pregătesc în terapie de un an să am cîndva o conversație reală, în care să-i spun tot ce simt, însă mă simt paralizată. Eu și mama nu suntem doi adulți, eu am rămas copilul, ca în toate relațiile disfuncționale de acest fel. Așa că mă tem la fel ca în copilărie și nu pot vorbi cu ea.

Am venit la petrecerea de 60 de ani cu inima îndoită. Am tîrît-o pe prietena mea care se află, întîmplător, la mine în weekendul ăsta. Fetele au venit de bună-voie. Cînd intru în restaurant, mi se strînge stomacul. Oamenii ăia de la masă sunt niște străini, iar eu nu știu ce caut aici. Prietena mea mă strînge de mînă. O pup rece pe mama, îi dau cadoul. Eu nu știu ce înseamnă un gest real de afecțiune cu mama. Gesturile noastre sunt automate, ne pupăm pe obraji, țoc, țoc, ne ferim una de alta de parcă ne-am contamina cu ceva dacă avem vreun contact fizic mai prelungit. Îmi vine să plîng. Mă așez la masă, sunt acolo familia mea de origini și prietenii mamei, vecinii. Muzica cîntă, soră-mea îi face dedicații, se pupă și își spun că se iubesc, mie îmi vine să vomit. Mie mi-a scris o singură dată că mă iubește, într-un comentariu pe Facebook. Mi-am zis că e ca să nu se facă de rîs. Îi spun prietenei mele că vreau să plec, ea mă roagă să mai stau. Eu sunt străina de la masă. Niciodată nu am simțit mai acut că sunt singură pe lume, că eu nu aparțin lumii ăleia așezate la masă, că nu am familie.

Acasă, tîrziu, plîng ore întregi înfundat în perne. Și simt că durerea aia nu o să treacă niciodată. Mama mea nu mă iubește, nu m-a iubit niciodată, iar asta s-a răsfrînt asupra întregii mele vieți. Eșafodajul meu emoțional este atît de șubred încît stă să se prăbușească la orice adiere. Cum aș putea să mă iubesc eu, dacă nici propria mamă nu mă iubește?

28 octombrie 2016

Am 39 de ani, mama a împlinit 61. De ziua ei mi-a zis că nu are cum veni la lansarea Sfîrșitului nopții, iar eu am mers acasă și am plîns. Apoi, m-am trezit cu ea în sală, voise să îmi facă o surpriză. Dar, ce să vezi, pe mine m-a durut în loc să mă bucure, fiindcă așteptările mele sunt mereu foarte jos în ceea ce o privește. Undeva, în copilărie, așa am ales eu să mă protejez de durere și deziluzie. În ultima vreme, mă pregătesc foarte intens de acea discuție. Știu, a mai trecut un an și eu tot nu mă simt pregătită. Tata e grav bolnav, ne-au spus că e posibil să moară, a fost un an foarte greu, e mereu în spital, intervenții chirurgicale, complicații, i-au cedat rinichii, ne așteptăm la ce e mai rău. Iar asta îmi dă un impuls: cu tata nu voi mai putea sta de vorbă vreodată. Tata e afazic. Tata nu mai poate discuta. Nici măcar nu știu ce înțelege din ce vorbesc cu el. Însă mama e aici și dacă nu vorbesc cu ea, pierd și trenul ăsta.

Așa că, imediat după lansare, stau într-o cameră de hotel și scriu, plîngînd, cea mai importantă scrisoare din viața mea. Nu, nu știu să vorbesc cu ea. E un exercițiu pe care nu îl am. Mi-e teamă de judecată, de rezistențe, de justificări. Așa că scriu, că asta știu să fac cel mai bine. Scriu despre tot ce m-a durut vreodată. Scriu despre cum m-am simțit, despre cum mă simt, despre ce îi reproșez. Scriu și plîng. Mă simt pustiită de atîta durere. Cînd termin, trimit totul pe whatsapp, în thread-ul de discuții unde nu s-a discutat niciodată nimic esențial. Cu fetele mele, mama vorbește des pe whatsapp. Le trimite inimioare și le spune că le iubește. Le întreabă ce fac, discută cu ele, le ascultă. E o bunică bună mama mea. Iar eu simt o strîngere de stomac cînd fetele vorbesc cu ea, se hlizesc și prostesc cu ea pe whatsapp, fiindcă cu mine nu a făcut niciodată așa. Am 39 de ani și simt gelozie față de propriii mei copii cînd vorbesc cu mama, iar asta mă face să mă simt și mai greșită și inadecvată. Mie îmi scrie, rar, să mă întrebe ce facem, eu răspund bine, tata cum e, e la fel, ok, noapte bună, noapte bună și vouă.

Acum i-am trimis sute de cuvinte, toate grele. Închid telefonul și ies la plimbare în prima ninsoare, pe străzile unui oraș străin, unde am fugit singură ca să pot face asta. Ninge și eu plîng și mă tem că am rănit-o, fiindcă nu vreau să o rănesc. Și mă tem că asta ne va strica și bruma de relație pe care o avem. Sau că se va preface că nu a primit nimic, ca de atîtea ori. Sau că nu va spune nimic. Și știu, m-am pregătit în terapie, că orice răspuns sau lipsa lui, este forma ei de a se apăra, de a gestiona durerea, dar nu mă pot împiedica să fac scenarii. De asta am și închis telefonul, să mă pregătesc. Cînd îl deschid, mama mi-a scris: Mă bucur că ai făcut, în sfârsit, această mărturisire si sper sa te ajute în terapie. Te rog sa ma ierti dacă asa ai simțit si dacă ai crezut ca nu te iubesc, dar sentimentul a fost reciproc. Nu cred ca e momentul de justificări, dar ma rog să nu ajungi vreo dată sa plângi pentru copilele tale atât cât am plâns eu ptr tine. Sa stii ca m-a durut si pe mine mult ca nu am fost apropiate cum mi-as fi dorit! Memoria ta retine doar momentele urâte, îmi pare f f rău si cred si ma simt vinovată si doare tare. Te rog sa mă crezi ca nu ai fost nedorită si te-am iubit din prima clipă, te rog sa ma ierti ca nu am reușit sa-ti dovedesc! Sper ca acum ai reusit sa ai familia pe care ti-ai dorit-o si îmi doresc sa fii fericită!

26 octombrie 2017

Am 40 de ani și, azi, mama împlinește 62 de ani. De un an, mama are copil și eu am mamă. Și nimic nu a fost mai frumos și mai transformator decît asta în viața mea. În noaptea aia am stat de vorbă pentru prima data real. Apoi, a avut curajul să vină în terapie cu mine. A stat și a durut-o, fiindcă a vrut să vindece rănile noastre. Cumva, acolo, în cabinetul terapeutei, am simțit că mama începe să mă respecte și să mă trateze ca pe un adult. Acolo am înțeles că am fost la fel de rece cu ea cum am simțit că a fost ea cu mine. Că mecanismele de apărare ale amîndurora, născocite de creier ca să nu ne protejeze de durere, ridicaseră un zid uriaș între noi, dar că pe ambele părți ale zidului era aceeași durere. Că și mama era o ființă rănită, la fel ca și mine, dar eu eram prea orbită de propria-mi durere ca să o pot vedea pe a ei. Am văzut cum ni s-au transmis, transgenerațional, de la străbunica, aceleași tare și credințe, toate limitative, și am avut revelația uluitoare că sunt foarte asemănătoare mamei mele, în multe privințe, oricît m-am străduit să fiu exact invers. Am plîns și am vorbit pentru prima oară în viața noastră. Am învățat să comunicăm și să ne conectăm fizic una la alta. Am înțeles că m-a iubit, dar nu a știut să-mi arate așa cum aveam eu nevoie. Am iertat-o cu toată inima și am început să mă iert și pe mine.

În anul care a trecut, am stat de vorbă aproape zilnic. Ne-am spus lucruri importante. De zeci de ori am pus mîna pe telefon să o sun să îi zic ce mă doare sau ce mă bucură. Nu m-am mai simțit judecată niciodată, ci înțeleasă, conținută, cu toate ale mele. Conversațiile noastre de pe whatsapp s-au schimbat. Încă îmi dau lacrimile cînd primesc inimioare. Am înțeles, încă o dată, cît de definitorie pentru ființa umană este relația cu propria mama, cum în ea stau germenii tuturor suferințelor, mecanismelor de protecție, încrederii sau lipsei încrederii în sine. Cum dragostea pe care o primim de la mame este fundația ființei noastre. Atunci cînd lipsește, toată construcția se prăbușește sau devine extrem de fragilă.

Am 40 de ani și mi-am recuperat mama. În ziua în care am început să scriu romanul, am simțit nevoia să îi trimit ce scriu. Reacția ei a însemnat enorm pentru mine și orice reacție a oricărui critic sau cititor pălește grav pe lîngă asta. Fiindcă eu, inconștient, asta am căutat toată viața: aprobarea mamei. Să-i arăt că sunt și eu demnă să fiu iubită, că știu să fac ceva bun, că o pot face mîndră de mine. Cînd a citit primele pagini mi-a spus categoric să continui, că va fi o carte foarte frumoasă. Iar cînd am terminat-o, a fost atît de entuziasmată de ea, mi-a spus cu atîta convingere că va fi best-seller, că e o carte minunată, m-a felicitat cu atîta bucurie și mîndrie, că aș fi putut să mă mulțumesc doar cu asta, să nici nu o public niciodată.

Pe prima pagină a cărții scrie: mamei mele. Iar cartea ajunge la mine și la ea azi, de ziua ei, iar ea nu știe că i-am dedicat-o. La exact doi ani de la petrecerea aia oribilă, în care m-am simțit extraterestru, de ziua ei, abia aștept să ajung acasă la mama și să-i duc cartea și să-i văd reacția cînd va vedea prima pagină.

Am 40 de ani, dar înăuntrul meu e o fetiță care abia acum și-a găsit mama.

 

La mulți ani, mamă! Să trăiești mult, te rog, că am mare nevoie de tine.

35
Lasă un mesaj

avatar
29 Discuții
6 Răspunsuri la discuții
0 Urmăritori
 
Comentariul cu cele mai multe reacții
Cele mai fierbinți discuții

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
cele mai noi cele mai vechi cu cele mai multe voturi
Notificare pentru
Mihaela
Utilizator
Mihaela

Astazi este si ziua mamei mele, pe care sper sa o gasesc asa cum tu ai gasit-o pe a ta, candva. La multi ani sanatosi!

Camelia
Utilizator
Camelia

La mulți ani ! E ziua voastră , nu doar a mamei . Ma bucur mult pentru tine

Mihai
Utilizator
Mihai

Senzational subiectul si probabil aplicabil unei proportii covarsitoare dintre noi, multi insa mai putin curajosi. Lacrimi. Emotie pura. Arta. Bravo.

Mihai
Utilizator
Mihai

Nu stiu daca generatia e de vina sau mai degraba unele conivente impuse social de epoci negre cu radacini in evul mediu inchizitoriu. Ce stiu e ca spiritul liber ar trai mai bine, daca n ar fi cocosat de canoane infinite si norme obscure, volatile in timp, cu efect de grohotis asupra nivelului sufletesc al umanitatii. Ne tot surpam, generatie dupa generatie. Oare pana unde?

Loredana Luthelo Kaschovits
Utilizator
Loredana Luthelo Kaschovits

Am citit articolul intr- un loc public. Ai atins ceva in mine si e tare dureros. De abia am reusit sa nu plang.

Aurica
Utilizator
Aurica

Nu în zadar se zice că la 40 viața abia începe. Bucură-te de fiecare clipă alături de mama ta. Căci atunci când pleacă în eternitate ne doare si mai tare…

Dani
Utilizator
Dani

Pauza de masa. Parc-as bea o cafea buna inainte de-a ma-ntoarce la birou. Si-as fuma si-o tigara. Tigara si cafeaua, dragostea mea de-o viata…. Ma asez pe-o terasa pe langa cartierul Marais din inima Parisului. E la 5 minute de birou. Comand cafeau si in asteptarea ei fac un tur pe Facebook. Sa vad ce mai scrie lumea, poate chiar pic pe-un articol care sa ma destinda putin. Un titlu imi atrage atentia « Am 40 de ani si mi-am recuperat mama ». Click pe link, ajung pe site-ul Petronelei Rotar si m-apuc de citit. Un articol de-acu’ vro 2… Citește mai mult

Simona
Utilizator
Simona

Nu mă pot opri din plans….

Crina
Utilizator
Crina

Felicitări pt tot ce esti și ce transmiți!

Ileana D.
Utilizator
Ileana D.

Si eu ma bucur foarte tare pentru voi doua ca ati reusit. Asta este cu siguranta cel mai dureros articol pe care l-am citit de mult timp – mi-a ars sufletul si mi-a gatuit suflarea. Comparandu-l cu situatia personala, unele lucruri difera insa miezul este fix la fel. Relatia mea cu mama se regasea fix in ziua de 26 octombrie 2015 din articolul tau, adica superficiala, inghetata, plina de cuvinte goale. Dupa care mi-am luat inima in dinti si i-am spus mamei ce ma deranja, ce as vrea sa schimb. Insa in urma acelei conversatii situatia noastra s-a inrautatit –… Citește mai mult

Alina B.
Utilizator
Alina B.

Of, tacerile astea… Voiam sa-ti mai spun o data ca te admir foarte mult, ca-mi placi, ca scrii de mi se umfla fata de la atata bocit.
Imi pari cea mai cerebrala, normala si lucida fiinta de pe Facebook.
Mult succes tie si noului tau roman!
Alina B.

Raluca.I
Utilizator
Raluca.I

La multi ani!Ma bucur enorm pentru tine.Eu inca nu mi-am gasit mama.:(

Raluca.I
Utilizator
Raluca.I

Gasit,regasit,recuperat,aflat….Si eu tot 40 de ani disfunctionali.

CĂLIMAN ANGELICA
Utilizator
CĂLIMAN ANGELICA

Vă doresc din suflet tot ce e mai bun!

Artuditu
Utilizator

wow..mi s-a facut pielea de gaina. ma bucur enorm pt tine

Ramona
Utilizator
Ramona

Am ochii plini de lacrimi și mă regăsesc într-o mare parte în povestea ta. Din păcate am renunțat de mult să mai sper că îmi voi cunoaște vreo mama cu adevărat. Am fost un copil apărut accidental, crescut de surorile mai mari, (oarecum) abandonată de părinții mei la vârsta de 10 ani. Imediat după pensionare au decis că este mai bine pentru ei să se retragă în orașul natal. Nu am avut niciodată o conversație reală cu mama mea, iar în cele câteva dăți în care mi-a spus „te iubesc” am simțit doar cuvinte fără conținut. Poate îmi voi găsi… Citește mai mult

Claudia Mihaela
Utilizator
Claudia Mihaela

Citesc şi plâng.M-ai emoționat profund şi nu pentru că mă identific cu povestea ta,ci pentru că pur şi simplu mă doare prin ce-ai trecut.Nu ştiu,aşa simt.Eşti un om cu un suflet mare care a suferit nedrept. Mă simt fericită că am o relație specială cu mama şi sora mea.E de ajuns să mă gândesc la ele şi mă sună sau îmi trimit mesaj.Nu o dată s-a întâmplat să ne trimitem mesaje în acelaşi timp sau să le sun şi să aud:”nu se poate,acum îți scriam un mesaj”.Aşa este,contează foarte mult relația cu familia.Mama ştie ce să-mi spună atunci când simt… Citește mai mult

sorina
Utilizator

am 62 de ani si fiul meu are 40 si o sa scriu doar cateva idei legate de cele scrise de tine… societatea in care am trait si educat copii a fost (este ?) o societate bolnava, cu reguli de convietuire si socializare stricte…cu „asa trebuie” …”asa e frumos”…”asa se care, sau nu”…nu exista scoli unde sa inveti cum trebuie sa FI PARINTE…”profesia aceasta se transmite oral, precum baladele populare 🙂 …eu de la mama, mama de la bunica, etc etc…fiecare adaugand ceva din propira experienta, in functie de mediu si educatie…mama mea nu mi-a aratat niciodata iubire ptr ca… Citește mai mult

Rosu Aprins
Utilizator
Rosu Aprins

D-na Sorina, Comentariul dvs m-a emotionat…stiu ca asa gandeste si mama mea. As vrea sa pot sa o determin pe mama sa vada ca „trebuie” si mai ales „gura lumii” exista in dictionarul fiecaruia doar daca noi le inghesuim acolo, ca zidurile din jurul nostru exista doar daca noi ni le construim si reconstruim, ca nu datoram nimic nimanui si ca greselile noastre nu ne definesc ci ne sunt doar incercari si sper eu, lectii. Pe mama nu o mai judec si condamn de cev vreme..”asa a stiu ea sa fie parinte”…acum, dupa multi ani, inteleg. Nu sunt de acord… Citește mai mult

Mihaela
Utilizator
Mihaela

M-ai facut sa plang. Felicitari pt reconstruirea relatiei cu mama!!

Camelia
Utilizator
Camelia

Tipul 4 pe Eneagrama. Poate stiti deja ce si cum, daca da scuze pentru redundanta, daca nu, pe mine m-a revelat citirea acestei tipologii, eu fiind tot tipul 4. Asa m-am gandit eu ca va pot oferi ceva in schimbul acestei dezvaluiri a dumneavoastra. Va multumesc din suflet!

dani a
Utilizator
dani a

Ce fericire,ca ai cui sa mai spui La Multi Ani ! Nici mam nu a comunicat cu mine asa cum as fi dorit,dar macar a fost langa sufletul meu mereu,mi-a ascultat toate tanguirile si nu m-a judecat niciodata!Si acum,cand ea nu mai este, imi dau seama cat inseamna bunatatea unei mame… Sanatate mamei tale si ani lungi!

ML
Utilizator
ML

sunt fericita pentru tine, foarte fericita. nu pot spune ca stiu ce simti, pentru ca este unic si personal. stiu insa cum e sa nu ai mama, a mea a disparut din viata mea prea devreme, inainte de inceputul scolii. si am regasit-o acum un an, dupa 35 de ani. si m-am simtit un extraterestru langa ea. poate chiar sunt. nici o emotie, nici o conexie. creierul meu se apara, probabil, cu toti neuronii. si am plans, mult dupa. neiubita, neinteleasa, nedorita. asa m-am simtit mereu langa ea. eu am pierdut trenul asta; mama mea, desi vorbeste foarte coerent si… Citește mai mult

Alina
Utilizator
Alina

Povestile tale ma vindeca. Si terapia ma ajuta, dar povestile tale ma vindeca. Multumesc!

Roberts
Utilizator

eu am avut mereu o relatie fff buna cu mama mea. o iubesc si ma iubeste, este cea mai buna prietena si cel mai bun om care-l cunosc. si totusi, de ce plang acum? cum de m-a atins atat de mult regasirea voastra? poate pentru ca am constientizat cat de norocoasa sunt si ca ceva s-a rupt in mine cand mi-am dat seama cata durere ai simtit pina acum. ma bucur pentru voi si te felicit pentru puterea ta de a-i spune ce simti, de a o iubi si de a te lasa iubita.

Tia
Utilizator
Tia

Ca sa pretinzi iubire si intelegere trebuie doar sa fii capabil sa oferi acelasi lucru in schimb. Altfel sigur nu iese.

Valentin
Utilizator
Valentin

Bucurati-va de parinti, voi astia care-i mai aveti. Simplu de tot. Nu le si nu va complicati existenta cu tetrapiloctomie inutila, vizitati-i mai des, luati-i cu voi intr-o vacanta, vedeti impreuna un film vechi si mergeti dupa la un restaurant bun. Ascultati-i. Povestiti cu ei despre viata voastra de zi cu zi, chestii pe care de regula nu au de unde sa le stie. Cunoasteti-i si cunoasteti-va. Si nu va complicati inutil. Nu toti am fost asa norocosi.

Roxana
Utilizator
Roxana

E minunat ca ai putut face asta. Citind articolele tale mi-am adus aminte ca aveam ceva de discutat cu mama dar nu am mai reusit, a plecat dintre noi anul trecut. Iar cu tata as avea mai multe de discutat dar nu se poate. Cred ca o sa incerc sa pun pe hartie asa pentru mine….

GMT
Utilizator
GMT

Petronela, eu as numi, nici mai mult si nici mai putin, MIRACOL aceasta descoperire reciproca a voastra , fiica- mama. Des-coperire adica iata ca ceva ce a fost acoperit acum se vede, ati vazut amandoua, si acest ceva se numeste simplu ADEVAR. Am citit toate comentariile si toate marturisirile. Nu stiu daca mai incape si a mea, emotional vorbind…Cred ca este foarte bine ca se scrie , ca ai scris, ca au scris si altii…numai asa ne eliberam. Numai asa invatam unii de la altii , numai asa ne putem ajuta, ne putem vindeca. Deci cuvantul cel mai potrivit este… Citește mai mult

Ioana
Utilizator
Ioana

Parca ai descris relatia mea cu mama.Si tot ea e cea revoltata ca de ce mai aduc eu in discutie faptul ca eram batuta din orice de ea si de tata.Asta se intampla in fata ei, fara sa intervina, de cele mai multe ori chiar ea il punea.Avea doar grija sa-i mai aminteasca uneori sa nu-mi dea in cap, sa dea la fund.Ma jignea de cate ori o lasau nervii si apoi avea pretentia sa uit ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, „ca ea e mama si unde da mama creste!”.Lafel de mult conta sa nu auda vecinii,… Citește mai mult

Cristina
Utilizator
Cristina

Te-am descoperit de curand, dar abia acum am citit prima postare. Am citit cu voce tare, prietenului meu, pe ton tremurat inca de la inceput. Cand am ajuns la „Să-i arăt că (…) stiu sa fac ceva bun” am amutit si am izbucnit in plans. Cuvintele astea mi-au dat raspunsul la crizele mele de ipohondrie ce apar ori de cate ori am un proiect personal mare in lucru, ca in perioada asta… Chiar daca la inceput stiu clar ce am de facut si ca o voi face bine, pe parcurs toate vocile copilariei incep sa tipe la mine in subconstient… Citește mai mult

trackback

[…] dar cartea Orbi am dorit să o cumpăr în momentul în care am citit pe blogul autoarei scrierea Ziua în care mi-am recuperat mama, ce m-a facut sa plang minute in sir. Simt că Petronela a fost norocoasă ca a trăit acea zi. Eu […]