ziua în care mi-am recuperat mama

ziua în care mi-am recuperat mama

De |2017-11-19T14:38:06+00:0026 octombrie, 2017|Categorii: bucăți din mine|35 Comentarii

26 octombrie 2015

Am 38 de ani, iar azi mama împlinește 60. În sat la noi e obiceiul să te sărbătorești cum se cuvine la asemenea vîrstă rotundă, mai ales că urmează și pensionarea. Te faci de rîs dacă nu, iar mamei niciodată nu i-a plăcut să se facă de rîs. De fapt, e unul dintre principiile care i-a guvernat întreaga viața, să nu se facă de rîs în sat. Mama e om cu vază la noi în localitate, e învățătoare, a educat multe generații, lumea o respectă, are un statut ce trebuie prezervat. Așa că tot ce e inadecvat statutului se refulează, se reprimă, se tratează ca și cum nu ar exista. Despre cele mai multe lucruri importante nu am discutat niciodată. De exemplu, tocmai mi-a ieșit un volum, Efectul pervers, în care am pus dureri oribile, multe legate de familie, adică de tata și de ea. Ne prefacem că nu am publicat cartea asta. Eu nu am invitat-o la lansare, să nu o rănesc, ea nu a venit. Nu mă întreabă nimic despre asta, ca și cum nu aș fi scris niciodată cartea aia. Cartea aia e doar unul dintre elefanții din cameră. Avem o turmă uriașă, umplem un palat.

Eu am 38 de ani și nu dau doi bani pe ce zice lumea, ba chiar mă umple furia tare de cîte ori aud enunțat acest lucru din gura ei. M-a durut atît de tare, mai întîi copil, apoi adult, tot ce nu am făcut sau zis ca să nu ne facem de rîs, încît nu am reușit să o iert niciodată. Mi-am petrecut viața încercînd, inconștient, să fiu opusul ei. Mama nu a divorțat de tata, deși asta mi-am dorit toată copilăria. Nu e nimic, am divorțat eu de două ori, ca să-i arăt cum se face. Sau poate am divorțat eu de tata în locul ei, cine știe, la modul simbolic. Tot ce și-a dorit să fiu nu sunt. Nu port hainele pe care le-ar vrea ea, nu am terminat niciodată facultățile începute ca să-mi dau licența, nu îmi educ copiii cum ar fi crezut ea.

Eu și mama nu vorbim decît nimicuri. Nu ne spunem niciodată nimic esențial. Sunt furioasă pe faptul că mi-a transmis compulsia pentru curățenie și relația proastă cu banii. Nici nu mă mai cert cu ea. Mă pregătesc în terapie de un an să am cîndva o conversație reală, în care să-i spun tot ce simt, însă mă simt paralizată. Eu și mama nu suntem doi adulți, eu am rămas copilul, ca în toate relațiile disfuncționale de acest fel. Așa că mă tem la fel ca în copilărie și nu pot vorbi cu ea.

Am venit la petrecerea de 60 de ani cu inima îndoită. Am tîrît-o pe prietena mea care se află, întîmplător, la mine în weekendul ăsta. Fetele au venit de bună-voie. Cînd intru în restaurant, mi se strînge stomacul. Oamenii ăia de la masă sunt niște străini, iar eu nu știu ce caut aici. Prietena mea mă strînge de mînă. O pup rece pe mama, îi dau cadoul. Eu nu știu ce înseamnă un gest real de afecțiune cu mama. Gesturile noastre sunt automate, ne pupăm pe obraji, țoc, țoc, ne ferim una de alta de parcă ne-am contamina cu ceva dacă avem vreun contact fizic mai prelungit. Îmi vine să plîng. Mă așez la masă, sunt acolo familia mea de origini și prietenii mamei, vecinii. Muzica cîntă, soră-mea îi face dedicații, se pupă și își spun că se iubesc, mie îmi vine să vomit. Mie mi-a scris o singură dată că mă iubește, într-un comentariu pe Facebook. Mi-am zis că e ca să nu se facă de rîs. Îi spun prietenei mele că vreau să plec, ea mă roagă să mai stau. Eu sunt străina de la masă. Niciodată nu am simțit mai acut că sunt singură pe lume, că eu nu aparțin lumii ăleia așezate la masă, că nu am familie.

Acasă, tîrziu, plîng ore întregi înfundat în perne. Și simt că durerea aia nu o să treacă niciodată. Mama mea nu mă iubește, nu m-a iubit niciodată, iar asta s-a răsfrînt asupra întregii mele vieți. Eșafodajul meu emoțional este atît de șubred încît stă să se prăbușească la orice adiere. Cum aș putea să mă iubesc eu, dacă nici propria mamă nu mă iubește?

28 octombrie 2016

Am 39 de ani, mama a împlinit 61. De ziua ei mi-a zis că nu are cum veni la lansarea Sfîrșitului nopții, iar eu am mers acasă și am plîns. Apoi, m-am trezit cu ea în sală, voise să îmi facă o surpriză. Dar, ce să vezi, pe mine m-a durut în loc să mă bucure, fiindcă așteptările mele sunt mereu foarte jos în ceea ce o privește. Undeva, în copilărie, așa am ales eu să mă protejez de durere și deziluzie. În ultima vreme, mă pregătesc foarte intens de acea discuție. Știu, a mai trecut un an și eu tot nu mă simt pregătită. Tata e grav bolnav, ne-au spus că e posibil să moară, a fost un an foarte greu, e mereu în spital, intervenții chirurgicale, complicații, i-au cedat rinichii, ne așteptăm la ce e mai rău. Iar asta îmi dă un impuls: cu tata nu voi mai putea sta de vorbă vreodată. Tata e afazic. Tata nu mai poate discuta. Nici măcar nu știu ce înțelege din ce vorbesc cu el. Însă mama e aici și dacă nu vorbesc cu ea, pierd și trenul ăsta.

Așa că, imediat după lansare, stau într-o cameră de hotel și scriu, plîngînd, cea mai importantă scrisoare din viața mea. Nu, nu știu să vorbesc cu ea. E un exercițiu pe care nu îl am. Mi-e teamă de judecată, de rezistențe, de justificări. Așa că scriu, că asta știu să fac cel mai bine. Scriu despre tot ce m-a durut vreodată. Scriu despre cum m-am simțit, despre cum mă simt, despre ce îi reproșez. Scriu și plîng. Mă simt pustiită de atîta durere. Cînd termin, trimit totul pe whatsapp, în thread-ul de discuții unde nu s-a discutat niciodată nimic esențial. Cu fetele mele, mama vorbește des pe whatsapp. Le trimite inimioare și le spune că le iubește. Le întreabă ce fac, discută cu ele, le ascultă. E o bunică bună mama mea. Iar eu simt o strîngere de stomac cînd fetele vorbesc cu ea, se hlizesc și prostesc cu ea pe whatsapp, fiindcă cu mine nu a făcut niciodată așa. Am 39 de ani și simt gelozie față de propriii mei copii cînd vorbesc cu mama, iar asta mă face să mă simt și mai greșită și inadecvată. Mie îmi scrie, rar, să mă întrebe ce facem, eu răspund bine, tata cum e, e la fel, ok, noapte bună, noapte bună și vouă.

Acum i-am trimis sute de cuvinte, toate grele. Închid telefonul și ies la plimbare în prima ninsoare, pe străzile unui oraș străin, unde am fugit singură ca să pot face asta. Ninge și eu plîng și mă tem că am rănit-o, fiindcă nu vreau să o rănesc. Și mă tem că asta ne va strica și bruma de relație pe care o avem. Sau că se va preface că nu a primit nimic, ca de atîtea ori. Sau că nu va spune nimic. Și știu, m-am pregătit în terapie, că orice răspuns sau lipsa lui, este forma ei de a se apăra, de a gestiona durerea, dar nu mă pot împiedica să fac scenarii. De asta am și închis telefonul, să mă pregătesc. Cînd îl deschid, mama mi-a scris: Mă bucur că ai făcut, în sfârsit, această mărturisire si sper sa te ajute în terapie. Te rog sa ma ierti dacă asa ai simțit si dacă  ai crezut ca nu te iubesc, dar sentimentul a fost reciproc. Nu cred ca e momentul de justificări, dar ma rog  să nu ajungi vreo dată sa plângi pentru copilele tale atât cât am plâns eu ptr  tine. Sa stii ca m-a durut si pe mine mult ca nu am fost apropiate cum mi-as fi dorit! Memoria ta retine doar momentele urâte, îmi pare f f rău si cred si ma simt vinovată si doare tare. Te rog sa mă crezi ca nu ai fost nedorită si te-am iubit din prima clipă, te rog sa ma ierti ca nu am reușit sa-ti dovedesc!  Sper ca acum ai reusit sa ai familia pe care ti-ai dorit-o si îmi  doresc sa fii fericită!  

26 octombrie 2017

Am 40 de ani și, azi, mama împlinește 62 de ani. De un an, mama are copil și eu am mamă. Și nimic nu a fost mai frumos și mai tranformator decît asta în viața mea. În noaptea aia am stat de vorbă pentru prima data real. Apoi, a avut curajul să vină în terapie cu mine. A stat și a durut-o, fiindcă a vrut să vindece rănile noastre. Cumva, acolo, în cabinetul terapeutei, am simțit că mama începe să mă respecte și să mă trateze ca pe un adult. Acolo am înțeles că am fost la fel de rece cu ea cum am simțit că a fost ea cu mine. Că mecanismele de apărare ale amîndurora, născocite de creier ca să nu ne protejeze de durere, ridicaseră un zid uriaș între noi, dar că pe ambele părți ale zidului era aceeași durere. Că și mama era o ființă rănită, la fel ca și mine, dar eu eram prea orbită de propria-mi durere ca să o pot vedea pe a ei. Am văzut cum ni s-au transmis, transgenerational, de la străbunica, aceleași tare și credințe, toate limitative, și am avut revelația uluitoare că sunt foarte asemănătoare mamei mele, în multe privințe, oricît m-am străduit să fiu exact invers. Am plîns și am vorbit pentru prima oară în viața noastră. Am învățat să comunicăm și să ne conectăm fizic una la alta. Am înțeles că m-a iubit, dar nu a știut să-mi arate așa cum aveam eu nevoie. Am iertat-o cu toată inima și am început să mă iert și pe mine.

În anul care a trecut, am stat de vorbă aproape zilnic. Ne-am spus lucruri importante. De zeci de ori am pus mîna pe telefon să o sun să îi zic ce mă doare sau ce mă bucură. Nu m-am mai simțit judecată niciodată, ci înțeleasă, conținută, cu toate ale mele. Conversațiile noastre de pe whatsapp s-au schimbat. Încă îmi dau lacrimile cînd primesc inimioare. Am înțeles, încă o dată, cît de definitorie pentru ființa umană este relația cu propria mama, cum în ea stau germenii tututor suferințelor, mecanismelor de protecție, încrederii sau lipsei încrederii în sine. Cum dragostea pe care o primim de la mame este fundația ființei noastre. Atunci cînd lipsește, toată construcția se prăbușește sau devine extrem de fragilă.

Am 40 de ani și mi-am recuperat mama. În ziua în care am început să scriu romanul, am simțit nevoia să îi trimit ce scriu. Reacția ei a însemnat enorm pentru mine și orice reacție a oricărui critic sau cititor pălește grav pe lîngă asta. Fiindcă eu, inconștient, asta am căutat toată viața: aprobarea mamei. Să-i arăt că sunt și eu demnă să fiu iubită, că știu să fac ceva bun, că o pot face mîndră de mine. Cînd a citit primele pagini mi-a spus categoric să continui, că va fi o carte foarte frumoasă. Iar cînd am terminat-o, a fost atît de entuziasmată de ea, mi-a spus cu atîta convingere că va fi best-seller, că e o carte minunată, m-a felicitat cu atîta bucurie și mîndrie, că aș fi putut să mă mulțumesc doar cu asta, să nici nu o public niciodată.

Pe prima pagină a cărții scrie: mamei mele. Iar cartea ajunge la mine și la ea azi, de ziua ei, iar ea nu știe că i-am dedicat-o. La exact doi ani de la petrecerea aia oribilă, în care m-am simțit extraterestru, de ziua ei, abia aștept să ajung acasă la mama și să-i duc cartea și să-i văd reacția cînd va vedea prima pagină.

Am 40 de ani, dar înăuntrul meu e o fetiță care abia acum și-a găsit mama.

 

La mulți ani, mamă! Să trăiești mult, te rog, că am mare nevoie de tine.

Despre autor:

Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.

  1. Mihaela 26 octombrie 2017 at 14:53 - Răspunde

    Astazi este si ziua mamei mele, pe care sper sa o gasesc asa cum tu ai gasit-o pe a ta, candva. La multi ani sanatosi!

  2. Camelia 26 octombrie 2017 at 15:32 - Răspunde

    La mulți ani ! E ziua voastră , nu doar a mamei . Ma bucur mult pentru tine

  3. Mihai 26 octombrie 2017 at 15:43 - Răspunde

    Senzational subiectul si probabil aplicabil unei proportii covarsitoare dintre noi, multi insa mai putin curajosi. Lacrimi. Emotie pura. Arta. Bravo.

    • Petronela Rotar 26 octombrie 2017 at 15:49

      nu e nimic senzațional, tocmai fiindcă e o realitate a multora din generația noastră… din păcate.

    • Mihai 26 octombrie 2017 at 15:54

      Nu stiu daca generatia e de vina sau mai degraba unele conivente impuse social de epoci negre cu radacini in evul mediu inchizitoriu. Ce stiu e ca spiritul liber ar trai mai bine, daca n ar fi cocosat de canoane infinite si norme obscure, volatile in timp, cu efect de grohotis asupra nivelului sufletesc al umanitatii. Ne tot surpam, generatie dupa generatie. Oare pana unde?

  4. Loredana Luthelo Kaschovits 26 octombrie 2017 at 15:51 - Răspunde

    Am citit articolul intr- un loc public. Ai atins ceva in mine si e tare dureros. De abia am reusit sa nu plang.

  5. Aurica 26 octombrie 2017 at 15:58 - Răspunde

    Nu în zadar se zice că la 40 viața abia începe. Bucură-te de fiecare clipă alături de mama ta. Căci atunci când pleacă în eternitate ne doare si mai tare…

  6. Dani 26 octombrie 2017 at 16:26 - Răspunde

    Pauza de masa. Parc-as bea o cafea buna inainte de-a ma-ntoarce la birou. Si-as fuma si-o tigara. Tigara si cafeaua, dragostea mea de-o viata…. Ma asez pe-o terasa pe langa cartierul Marais din inima Parisului. E la 5 minute de birou. Comand cafeau si in asteptarea ei fac un tur pe Facebook. Sa vad ce mai scrie lumea, poate chiar pic pe-un articol care sa ma destinda putin. Un titlu imi atrage atentia « Am 40 de ani si mi-am recuperat mama ». Click pe link, ajung pe site-ul Petronelei Rotar si m-apuc de citit. Un articol de-acu’ vro 2 ani. Il devorez. Continui cu cel de acum un an. Vine cafeaua, aprind tigara, trag cu forta fumul in plamani. Am nevoie sa « ma-mbat » putin pentru a digera tot ce citesc. Devine tot mai interesant. Scrie despre relatia putreda pe care a avut-o cu mama ei ani de-a randul. Evident ca ma intereseaza, stiu asa de bine despre ce vorbeste…. Cuvintele ei fac ecou in mine. Ma identific, ma-ntristez, ma revolt, ma resemnez, ma bucur ca a ajuns la happy end. Si-a recuperat mama. Dupa ani si ani de relatie mucegaita Petronela a reusit sa creeze o adevarata relatie cu mama ei. Ma bucura aceste vesti. Si in acelasi timp am un gust amar in gura. Nu, nu e de la cafeaua fara zahar. E de la dorinta asta a mea neimplinita de-a avea o adevarata relatie cu mama. Desi am lucrat zeci, poate chiar sute de sedinte cu terapeutul meu pe asta, simt ca inca mai lipseste ceva. Am reusit s-o iert pe mama. Am reusit s-o inteleg si s-o accept asa cum e. Dar cel mai tare ma bucur ca reusesc sa traiesc fara sa ma simt responsabila de nefericirea mamei mele. Nici a tatalui. Nici a lu frate-miu, nici a lu toate femeile si barbatii din familiile mele. Intr-o zi am inteles ca ma credeam asa de importanta ca evident, tot ce se intampla in lumea asta era din cauza mea. C-ar fi fost de bine sau de rau, totul era din cauza mea. Nu stiu cum am putut io mosteni un asemenea sentiment debil, dar mi-au luat 8 ani de terapie sa-nteleg, si sa cred ca nu-s io chiar asa de babana cum ma cred. Dumnezeule, ce usurare pe mine cand am inteles asta.
    Vorbesc cu mama si mi se plange. E e trista si nefericita. O ascult. Ma-ntristeaza putin dar acum stiu ca nu mi se plange pentru a ma intrista, nici pentru a ma culpabiliza. Nici pentru ca asteapta sa o salvez. Sau chiar daca asteapta asa ceva, stiu ca eu nu pot sa fiu complet responsabila de fericirea sau nefericirea ei. Ascult si incerc sa respir. Sa-mi amintesc cine sunt, sa-mi rememorez ca sunt o persoana valoroasa chiar daca maica-mea e nefericita. Ca pot avea o viata fericita si-mplinita, chiar daca parintii mei sunt tristi si disperati. Ca am voie sa traiesc cum vreau eu. Ca nu datorez nimanui nimic, si ca toate piedicile pe care le gaseam inainte erau imaginare. Acum am inteles ca nu e vina nimanui. M-am nascut din parintii mei care m-au crescut asa cum au putut, dar la un moment dat am devenit « matura ». Sau ar fi trebuit sa devin. Uite ca eu m-am maturizat mai tarziu. In jur de 40 de ani. Asa a fost sa fie, nu-mi serveste la nimic acum sa ma plang sau sa ma revolt. Poate c-am pierdut anumite chestii, dar cum nu stiu ce, n-am chef de regrete. Sunt focusata pe sentimentele astea de autonomie si responsabilitate pe care de fapt abia le descopar. Desi stiu ca in anumite domenii din viata mea am fost « adulta » de la 10 ani, in altele am devenit abia acum. Si poate la 50 de ani o sa descopar alte parti imature din mine.
    Ce conteaza este ca « m-am recuperat » pe mine insumi. Inca nu mi-am recuperat mama dar m-am impacat cu mine. Abia acum, la 40 de ani, am inteles cat de dependenta eram : de oameni, de obiecte, de tigari, de sentimente, de trecut, de mama, de tata, de parerea lui X sau Y despre mine, de vrute si nevrute. Ma privesc cu blandete si duiosie si ma felicit. Ca o mama care-si felicita copilul pentru un succes. Mama mea s-a bucurat intotdeauna pentru reusitele mele. Dar nu-mi amintesc sa-mi fi spus vreodata ca e important sa ma gandesc la mine, sa ma ascult, sa am grija de mine, sa fiu fericita, sa fac ceva ce-mi place in viata. N-a stiut sa-mi spuna asa ceva pentru ca ea insasi n-a reusit sa aiba grija de ea. Asa ca acum, la 40 de ani, am decis sa devin eu mama fetitei din mine. Sa ma felicit, sa ma incurajez, sa ma inteleg, sa fiu mandra de mine. Visez s-o aud intr-o zi pe mama ca imi doreste tot binele din lume, dar pe moment e de neimaginat. Continui sa o iau asa cum e, ma bucur de noua relatia pe care o avem si cine stie… poate intr-o zi vom deveni mama si fiica.
    Iti multumesc pentru aceste articol Petronela. Mi-a permis sa ma intorc la mine si sa-mi amintesc unele chestii importante. Iti doresc o viata plina de dulcegarii ! Si la multi ani mamei tale!

  7. Simona 26 octombrie 2017 at 16:46 - Răspunde

    Nu mă pot opri din plans….

  8. Crina 26 octombrie 2017 at 17:10 - Răspunde

    Felicitări pt tot ce esti și ce transmiți!

  9. Ileana D. 26 octombrie 2017 at 17:26 - Răspunde

    Si eu ma bucur foarte tare pentru voi doua ca ati reusit. Asta este cu siguranta cel mai dureros articol pe care l-am citit de mult timp – mi-a ars sufletul si mi-a gatuit suflarea. Comparandu-l cu situatia personala, unele lucruri difera insa miezul este fix la fel. Relatia mea cu mama se regasea fix in ziua de 26 octombrie 2015 din articolul tau, adica superficiala, inghetata, plina de cuvinte goale. Dupa care mi-am luat inima in dinti si i-am spus mamei ce ma deranja, ce as vrea sa schimb. Insa in urma acelei conversatii situatia noastra s-a inrautatit – eu sunt mai mult ca niciodata copilul dificil si nerecunoscator. Mai rau este ca eu nu mai am nicio speranta. “I gave up on her” Incerc sa ma obisnuiesc cu idea ca mama va ramane la fel de superficiala si de defensiva in tot ce face. Comunicarea cu mama mea nu se va imbunatati iar zidul dintre noi a devenit mai inalt si mai gros. Doare tare, cel mai tare! Faptul ca voi doua ati reusit poate ca a fost declansat de scrisoarea ta insa amandoua v-ati dorit asta si amandou meritati sa fiti felicitate pentru atitudinea voastra!

  10. Alina B. 26 octombrie 2017 at 18:11 - Răspunde

    Of, tacerile astea… Voiam sa-ti mai spun o data ca te admir foarte mult, ca-mi placi, ca scrii de mi se umfla fata de la atata bocit.
    Imi pari cea mai cerebrala, normala si lucida fiinta de pe Facebook.
    Mult succes tie si noului tau roman!
    Alina B.

  11. Raluca.I 26 octombrie 2017 at 20:38 - Răspunde

    La multi ani!Ma bucur enorm pentru tine.Eu inca nu mi-am gasit mama.:(

    • Raluca.I 26 octombrie 2017 at 20:40

      Gasit,regasit,recuperat,aflat….Si eu tot 40 de ani disfunctionali.

  12. CĂLIMAN ANGELICA 26 octombrie 2017 at 20:59 - Răspunde

    Vă doresc din suflet tot ce e mai bun!

  13. Artuditu 26 octombrie 2017 at 21:23 - Răspunde

    wow..mi s-a facut pielea de gaina. ma bucur enorm pt tine

  14. Ramona 26 octombrie 2017 at 23:40 - Răspunde

    Am ochii plini de lacrimi și mă regăsesc într-o mare parte în povestea ta. Din păcate am renunțat de mult să mai sper că îmi voi cunoaște vreo mama cu adevărat. Am fost un copil apărut accidental, crescut de surorile mai mari, (oarecum) abandonată de părinții mei la vârsta de 10 ani. Imediat după pensionare au decis că este mai bine pentru ei să se retragă în orașul natal. Nu am avut niciodată o conversație reală cu mama mea, iar în cele câteva dăți în care mi-a spus „te iubesc” am simțit doar cuvinte fără conținut. Poate îmi voi găsi vreodată curajul să îi spun tot ce mă doare și cum plâng după ce plec de la ea, iar din gura ei nu aud nici măcar un: „Ce faci? Ești bine?”, dar îmi povestește cât de greu le este altora. Cum sunt ei într-o țară străină fără familie sau prieteni (și eu sunt de 2 ani printre străini, dar cui îi pasă). Te felicit pentru curajul tău!

  15. Claudia Mihaela 27 octombrie 2017 at 02:39 - Răspunde

    Citesc şi plâng.M-ai emoționat profund şi nu pentru că mă identific cu povestea ta,ci pentru că pur şi simplu mă doare prin ce-ai trecut.Nu ştiu,aşa simt.Eşti un om cu un suflet mare care a suferit nedrept.
    Mă simt fericită că am o relație specială cu mama şi sora mea.E de ajuns să mă gândesc la ele şi mă sună sau îmi trimit mesaj.Nu o dată s-a întâmplat să ne trimitem mesaje în acelaşi timp sau să le sun şi să aud:”nu se poate,acum îți scriam un mesaj”.Aşa este,contează foarte mult relația cu familia.Mama ştie ce să-mi spună atunci când simt că mă prăbuşesc.Şi faptul că-mi spune mereu că mă iubeşte şi mă sună de câteva ori pe zi să ştie că sunt bine mă face să trec mai uşor peste multe greutăți.
    Mă bucur mult că ți-ai regăsit mama.Niciodată nu e prea târziu pentru noi începuturi.Să-ți trăiască,să te bucuri de ea mulți ani de acum înainte! ❤

  16. sorina 27 octombrie 2017 at 06:14 - Răspunde

    am 62 de ani si fiul meu are 40 si o sa scriu doar cateva idei legate de cele scrise de tine…
    societatea in care am trait si educat copii a fost (este ?) o societate bolnava, cu reguli de convietuire si socializare stricte…cu „asa trebuie” …”asa e frumos”…”asa se care, sau nu”…nu exista scoli unde sa inveti cum trebuie sa FI PARINTE…”profesia aceasta se transmite oral, precum baladele populare 🙂 …eu de la mama, mama de la bunica, etc etc…fiecare adaugand ceva din propira experienta, in functie de mediu si educatie…mama mea nu mi-a aratat niciodata iubire ptr ca asa a facut si mama ei cu ea, punand pe seama „bunei educatii” aceasta autocenzura..”copii se pupa doar in somn , ca altfel si-o iau in cap..” de cate ori nu am auzit asta ?! eu am incercat sa schimb ceva in educatia fiului meu (eu fiind de varsta mamei tale, iar fiul meu de varsta ta) tocmai ptr ca acel comportament lipsit de iubire, intelegere, plin de restrictii, prejudecati, conventii…mi-a facut rau si mi-a lasat urme tot restul vietii…eu nu am blamat-o pe mama, cu toate ca m-am razvratit uneori, mama numindu-ma „rebela” 🙂 dar am incercat s-o inteleg si s-o iert…
    eu, acum, sunt generatia care a fost educata sa-si respecte parintii, sa se supuna lor si spuselor lor fara sa cracneasca, sa le poarte de grija si sa le indeplineasca toate dorintele pana cand n-or mai fi pe acest pamant…numai ca…
    da, numai ca intre timp viata si conceptiile si valorile si tehnologia (bat-o vina) s-au schimbat…si am inceput sa citim, sa vedem cum e si la altii…ba mai mult, am inceput sa calatorim si sa vedem cum sunt familiile si relatiile lor umane, cum isi arata sentimentele in alte „civilizatii”…si am evoluat…si ne-am schimbat…si generatia mea, care fusese educata de scoala, familie, societate ca „parintii sunt Dumnezeii nostril in fatza carora nu clipim”, acum constata ca nu mai este asa…
    noi ne-am respectat educatorii urmandu-le nemijlocit invatatura si ne-am „inchinat” parintilor, indifferent de cum ne-au tratat si ne-au oferit sau nu iubire…dar…ne inclinam si in fatza copiilor cerandu-le iertare ptr greselile pe care altii ne-au invatat cum c-ar fi bine sa le facem…suntem o generatie de mijloc, cu datorii fata de parinti si copii si fara nici o pretentie…totul pentru parinti..totul pentru copii si NOI ?!
    pe noi ne-au pus parintii pe coji de nuca si copii nostril ne pun la colt…privim in jos, rusinati si fara vina, acceptand rolul de „vinovat”..ridicam ochii si spunem „copile, eu te iubesc, dar asa am stiut eu sa fiu parinte..”
    sper c-am reusit sa fiu cat de cat coerenta in ce-am incercat sa spun…

    • Rosu Aprins 31 octombrie 2017 at 17:41

      D-na Sorina,

      Comentariul dvs m-a emotionat…stiu ca asa gandeste si mama mea.

      As vrea sa pot sa o determin pe mama sa vada ca „trebuie” si mai ales „gura lumii” exista in dictionarul fiecaruia doar daca noi le inghesuim acolo, ca zidurile din jurul nostru exista doar daca noi ni le construim si reconstruim, ca nu datoram nimic nimanui si ca greselile noastre nu ne definesc ci ne sunt doar incercari si sper eu, lectii.

      Pe mama nu o mai judec si condamn de cev vreme..”asa a stiu ea sa fie parinte”…acum, dupa multi ani, inteleg.

      Nu sunt de acord cu alegerile ei din trecut (a ales sa se sacrifice stand langa un om-tata-care nu ii acorda nici un dram de respect si a abuzat-o toata viata ei crunt) si nici cele actuale (de gura lumii nu divorteaza acum cand…nu mai are langa ea doi copii sa le poarte de grija) insa ce inteleg intr-un final este ca…sunt alegerile ei.

      Ca mine, ca dvs., ca oricine altcineva pe acest pamant viata ei e viata ei si are dreptul sa aleaga ce si cum crede ea. ma doare ca nu vrea sa se vindece? foarte mult si in fiecare zi…insa tot ce pot sa ii mai fac este sa ii trimit imbratisari si poate…sa nu o mai supar.

      Daca as putea sa adun toate aceste mame..sa va adun..v-as duce la o cafea/un ceai si… impreuna la terapie…nu ca e ceva in neregula cu dvs, nu…ca sa aveti un moment de liniste si sa stiti…ca noi, copiii, intelegem si…ne pasa.

      D-na Rotar,

      Ma bucur pentru dvs. si mama dvs, mult, mult de tot.

      Ma regasesc in foarte multe randuri gasite in articolele dvs…eu incet, incet…ajung sa nu mai simt prea multe…

      Va imbratisez.

  17. Mihaela 27 octombrie 2017 at 09:02 - Răspunde

    M-ai facut sa plang. Felicitari pt reconstruirea relatiei cu mama!!

  18. Camelia 27 octombrie 2017 at 09:50 - Răspunde

    Tipul 4 pe Eneagrama. Poate stiti deja ce si cum, daca da scuze pentru redundanta, daca nu, pe mine m-a revelat citirea acestei tipologii, eu fiind tot tipul 4. Asa m-am gandit eu ca va pot oferi ceva in schimbul acestei dezvaluiri a dumneavoastra. Va multumesc din suflet!

  19. dani a 27 octombrie 2017 at 12:51 - Răspunde

    Ce fericire,ca ai cui sa mai spui La Multi Ani ! Nici mam nu a comunicat cu mine asa cum as fi dorit,dar macar a fost langa sufletul meu mereu,mi-a ascultat toate tanguirile si nu m-a judecat niciodata!Si acum,cand ea nu mai este, imi dau seama cat inseamna bunatatea unei mame… Sanatate mamei tale si ani lungi!

  20. ML 27 octombrie 2017 at 14:05 - Răspunde

    sunt fericita pentru tine, foarte fericita. nu pot spune ca stiu ce simti, pentru ca este unic si personal. stiu insa cum e sa nu ai mama, a mea a disparut din viata mea prea devreme, inainte de inceputul scolii. si am regasit-o acum un an, dupa 35 de ani. si m-am simtit un extraterestru langa ea. poate chiar sunt. nici o emotie, nici o conexie. creierul meu se apara, probabil, cu toti neuronii. si am plans, mult dupa. neiubita, neinteleasa, nedorita. asa m-am simtit mereu langa ea. eu am pierdut trenul asta; mama mea, desi vorbeste foarte coerent si mult, e afazica launtric. ma lupt sa nu devin asa si eu. articolul tau l-am terminat in lacrimi. de bucurie, e posibil sa se vindece si asta. am mai inteles ca, pe undeva si mama mea are mecanismele ei. si ca nu suntem chiar asa de diametral opuse in tot. ne asemanam intr-un punct, nu putem comunica una cu alta. suntem pe continente diferite. ea pare fericita in viata ei, multumita. nu mi-a cerut numarul de telefon la plecare, si nu mi-a pus decat o singura intrebare, dupa 35 de ani. am inteles ca am nevoie de terapie, si de mult curaj.

  21. Alina 27 octombrie 2017 at 16:46 - Răspunde

    Povestile tale ma vindeca. Si terapia ma ajuta, dar povestile tale ma vindeca. Multumesc!

  22. Roberts 28 octombrie 2017 at 17:48 - Răspunde

    eu am avut mereu o relatie fff buna cu mama mea. o iubesc si ma iubeste, este cea mai buna prietena si cel mai bun om care-l cunosc. si totusi, de ce plang acum? cum de m-a atins atat de mult regasirea voastra? poate pentru ca am constientizat cat de norocoasa sunt si ca ceva s-a rupt in mine cand mi-am dat seama cata durere ai simtit pina acum. ma bucur pentru voi si te felicit pentru puterea ta de a-i spune ce simti, de a o iubi si de a te lasa iubita.

  23. Tia 29 octombrie 2017 at 09:53 - Răspunde

    Ca sa pretinzi iubire si intelegere trebuie doar sa fii capabil sa oferi acelasi lucru in schimb. Altfel sigur nu iese.

  24. Valentin 1 noiembrie 2017 at 10:46 - Răspunde

    Bucurati-va de parinti, voi astia care-i mai aveti. Simplu de tot. Nu le si nu va complicati existenta cu tetrapiloctomie inutila, vizitati-i mai des, luati-i cu voi intr-o vacanta, vedeti impreuna un film vechi si mergeti dupa la un restaurant bun. Ascultati-i. Povestiti cu ei despre viata voastra de zi cu zi, chestii pe care de regula nu au de unde sa le stie. Cunoasteti-i si cunoasteti-va. Si nu va complicati inutil. Nu toti am fost asa norocosi.

    • Petronela Rotar 1 noiembrie 2017 at 10:55

      Valentin, îți înțeleg durerea, însă nu o proiecta asupra altora. Sfaturile tale vorbesc doar despre ce ai face tu în altă situație, noi suntem diferiți și nu e cazul de astfel de sfaturi. Respectă-ne durerea și deciziile. Sunt diferite, dar asta nu înseamnă că ale noastre sunt mai mici. Fiecare își duce viața așa cum poate. Mulțumesc.

  25. Roxana 12 noiembrie 2017 at 22:43 - Răspunde

    E minunat ca ai putut face asta. Citind articolele tale mi-am adus aminte ca aveam ceva de discutat cu mama dar nu am mai reusit, a plecat dintre noi anul trecut. Iar cu tata as avea mai multe de discutat dar nu se poate. Cred ca o sa incerc sa pun pe hartie asa pentru mine….

  26. GMT 20 noiembrie 2017 at 23:27 - Răspunde

    Petronela, eu as numi, nici mai mult si nici mai putin, MIRACOL aceasta descoperire reciproca a voastra , fiica- mama. Des-coperire adica iata ca ceva ce a fost acoperit acum se vede, ati vazut amandoua, si acest ceva se numeste simplu ADEVAR. Am citit toate comentariile si toate marturisirile. Nu stiu daca mai incape si a mea, emotional vorbind…Cred ca este foarte bine ca se scrie , ca ai scris, ca au scris si altii…numai asa ne eliberam. Numai asa invatam unii de la altii , numai asa ne putem ajuta, ne putem vindeca. Deci cuvantul cel mai potrivit este MULTUMESC!

  27. Ioana 10 decembrie 2017 at 19:22 - Răspunde

    Parca ai descris relatia mea cu mama.Si tot ea e cea revoltata ca de ce mai aduc eu in discutie faptul ca eram batuta din orice de ea si de tata.Asta se intampla in fata ei, fara sa intervina, de cele mai multe ori chiar ea il punea.Avea doar grija sa-i mai aminteasca uneori sa nu-mi dea in cap, sa dea la fund.Ma jignea de cate ori o lasau nervii si apoi avea pretentia sa uit ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, „ca ea e mama si unde da mama creste!”.Lafel de mult conta sa nu auda vecinii, sa nu o fac de ras.Numai ea avea dreptul sa ma faca de ras in fata prietenilor mei, eu nu aveam voie nici sa raspund la ce ma intreba chiar ea, uneori.Eu nu aveam dreptul la demnitate si respect, eu eram ceva neimportant, un fel de anexa a starilor ei de dispozitie.Acum, in loc sa faca un efort sa inteleaga ce mult m-a traumatizat totul, imi repeta acelasi refren idiot, ca un disc de patefon stricat; ” eu sunt mama, ia-ma asa cum sunt.Asa gandeam noi atunci”.Din pacate, asa gandeste si acum. Nici macar nu considera ca e cazul sa-si ceara scuze.Ea m-a educat si mi-a vrut doar binele.Si asteapta si recunostiinta mea pentru asta! E foarte nemultumita ca nu o primeste in felul in care crede ea de cuviinta, acela din a nu-i iesi din cuvant nici acum! AM RENUNTAT sa mai sper…nu mai sunt sanse intre noi doua…degeaba…

  28. Cristina 17 decembrie 2017 at 23:03 - Răspunde

    Te-am descoperit de curand, dar abia acum am citit prima postare. Am citit cu voce tare, prietenului meu, pe ton tremurat inca de la inceput. Cand am ajuns la „Să-i arăt că (…) stiu sa fac ceva bun” am amutit si am izbucnit in plans. Cuvintele astea mi-au dat raspunsul la crizele mele de ipohondrie ce apar ori de cate ori am un proiect personal mare in lucru, ca in perioada asta… Chiar daca la inceput stiu clar ce am de facut si ca o voi face bine, pe parcurs toate vocile copilariei incep sa tipe la mine in subconstient crescandu-mi nivelul de frica de esec. Si, combinate cu frica de fericire (ca m-am obisnuit sa obtin atentia prin boala, deci eventuala fericire nu-i modelul cunoscut), fac ravagii asupra psihicului meu. O sa continuu sa te citesc, simt acum ca voi dezgropa si imi voi vindeca multe rani astfel…

    • Petronela Rotar 19 decembrie 2017 at 10:13

      Mulțumesc. Iți recomand Orbi. 🙂

  29. Vorbe - Atingerea 25 decembrie 2017 at 10:59 - Răspunde

    […] dar cartea Orbi am dorit să o cumpăr în momentul în care am citit pe blogul autoarei scrierea Ziua în care mi-am recuperat mama, ce m-a facut sa plang minute in sir. Simt că Petronela a fost norocoasă ca a trăit acea zi. Eu […]

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: